Analiza tranziției post-comuniste a României

A trecut mai bine de un deceniu şi jumǎtate de tranziţie postcomunistǎ. Starea tranziţiei obligǎ la o analizǎ mai atentǎ a procesului de transformare, mergând dincolo de stereotipuri, mituri şi simplificǎri exagerate. Dupǎ cum declara, în urmǎ cu câţiva ani, un official al Bǎncii Mondiale, Alan Gelb, implicat în problemele ţǎrilor postcomuniste, ar trebui sǎ judecǎm politica economicǎ pe baza propriilor sale merite, lǎsând la o parte prejudecǎţile intelectuale. Astfel, el remarcǎ faptul cǎ eşecul reformelor “nu se datoreazǎ numai deficitarei implimentǎri a unor politici sǎnǎtoase…eşecurile au o explicaţie mai profundǎ în proasta înţelegere a fundamentelor unei economii de piaţǎ, ca şi a bazelor unui proces de reformǎ instituţionalǎ”.

Startul tranziţiei a fost mai deficil în România decât în alte state ex-socialiste central-europene. Economia era aproape integral etatizatǎ. Sistemul de conducere, hipercentralizat şi în conflict cu criteriile de raţionalitate, devine complet inert la semnalele realitǎţii. Realizarea producţiei în unitǎţi supradimensionate confereau economiei un grad ridicat de rigiditate. Ineficienţa acesteia a fost agravatǎ în anii 80, atât de continuarea investiţiilor în ramuri puternic energointensive, cât şi de stoparea influxului tehnologic occidental ca efect al politicii de rambursare anticipatǎ, forţatǎ a datoriei externe. Slaba motivaţie a muncii, dublatǎ de politica artificialǎ a “ocupǎrii depline”, altera şi mai mult competitivitatea producţiei naţionale. Efectul cumulate al acestor factori la constituit deteriorarea standardului de viaţǎ a populuţiei, pauperizarea acesteia, blocarea României într-un perimetru de subdezvoltare, compromiterea şanselor sale de a se recorda la noile evoluţii ale civilizaţiei.

În România liderii politici au practicat un „stalinism târziu”care şi-a pus pecetea pe fizionomia şi fiziologia societăţii înainte de 1989, reverberaţii distincte putând fi detectate şi după acest moment. De asemenea se confrunta cu o extraordinară constrângere valutară. Cauza majoră care a dus la formarea acestei situaţii a fost politica anilor 80 care a istovit economia şi a intensificat foamea de resurse şi produse.

Prin urmare, pornind de la acest climat politic, România se confruntă cu mari provocări: gestiunea efectelor a două tendinţe esenţiale ale tranziţiei, destructurarea sistemelor vechi şi structurarea celor noi, acestea creând tensiuni, uneori explozive.

În urma unei analize asupra climatului politic au putut fi identificate punctele slabe şi stabili cea mai bună modalitate de abordare:

-Construcţia (modernizarea) instituţională: aceasta nu a fost suficient pusă în relaţie cu povara grea a trecutului (path dependency), istoria pre-comunistă şi cea comunistă a unei ţări influenţând prezentul şi perspectivele sale.

-Realizarea de creştere economică rapidă pentru ajungerea din urmă a ţărilor avansate (catching up): creşterea economică rapidă şi susţinută fiind o provocare, cu toate că teoria convenţională sugerează un potenţial de creştere rapidă pentru orice economie cu abundenţă de resurse şi de munca ieftine.

-Asigurarea stabilităţii sociale şi politice: dezideratul creşterii este impus nu numai de ţinta apropierii de ţările vest-europene, de UE (ce este un club de naţiuni bogate), dar şi de nevoia de a atenua marea încordare structurală din sistem şi de a face durabilă macrostabilizarea.