Modernizarea Pieței de Capital în România în Contextul Integrării Europene

Capitolul 1. Analiza pieţei de capital din România în perioada tranziţie

1.1. Necesitatea dezvoltării şi apariţiei pieţei de capital din România

Însemnătatea pieţei de capital într-o economie de piaţă este demnă de luat în vedere aceasta reprezentând o componentă importantă a economiei moderne, existenţa sa exprimând gradul de dezvoltare şi mai ales, de libertate a acesteia menită să asigure întâlnirea cererii cu oferta de instrumente financiare. Buna funcţionare a pieţei de capital este esenţială în economia contemporană pentru a se realiza un transfer eficient de resurse băneşti de la cei ce dispun de capital către cei ce au nevoie de capital şi care reuşesc plasarea profitabilă a acestuia. De aici rezultă că piaţa de capital este un factor decisiv de influenţă în ceea ce priveşte calitatea deciziilor de investiţii, fondurile de acţiuni fiind atrase de către emitenţii de acţiuni/obligaţiuni, în vederea unor proiecte de investiţii.

Piaţa de capital prezintă interes şi datorită faptului că poate exercita control asupra unor societăţi prin achiziţii semnificative de acţiuni sau obţinerea unor câştiguri pe termen scurt prin specularea modificărilor de curs ale valorilor mobiliare. Colectarea capitalurilor temporare disponibile la nivelul economiei, alături de realocarea celor insuficient sau ineficient utilizate la un moment dat şi chiar favorizarea unor restructurări sectoriale, scot în evidenţă locul ocupat de piaţa de capital în contextul economiei multor ţări, fie acestea dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

În literatura de specialitate, termenii de piaţă financiară şi piaţă de capital nu sunt folosiţi în mod uniform. Astfel, s-au conturat două concepţii diferite privind sfera de cuprindere a acestora: concepţia anglo-saxonă, conform căreia piaţa de capital formează împreună cu piaţa monetară ceea ce se numeşte piaţa financiară, deci piaţa de capital e sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung şi concepţia continental europeană, de origine franceză, conform căreia piaţa de capital cuprinde piaţa ipotecară, piaţa monetară şi piaţa financiară, aceasta din urmă fiind cea pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare .

Practica existentă din România a optat pentru concepţia anglo-saxonă potrivit căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare, de altfel tot după modelul american s-a fundamentat şi strcutura pieţei bursiere.

În această calitate, piaţa de capital are un rol esenţial în dezvoltarea şi reglarea economiei în ansamblul ei, reprezentând un mecanism complex atât de finanţare a activităţii economice prin emisiunea de titluri financiare şi stabilirea preţului acestor titluri, caracterizându-se prin tranzacţii pe termen mediu şi lung cu valori mobiliare specifice: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur şi derivate pe baza acestora: contracte options, futures, forward (care au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în ultimii ani) cât şi mobilizarea capitalului pe baza principiilor de eficienţă economică şi minimizare a riscului.

Piaţa de capital se divide în două compartimente: piaţa primară specializată în emisi-unea şi plasarea titlurilor noi (pe termen lung sau pe termen scurt), respectiv piaţa secundară, unde se tranzacţionează titluri deja emise. Existenţa unei pieţe secundare, este indispensabilă pentru buna funcţionare a segmentului primar, asigurând lichiditatea şi mobilitatea plasamentelor efectuate, cât şi evaluarea lor permanentă. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul pieţelor de negocieri sau organizate: bursa de valori şi piaţa extrebursieră ( Over The Counter Market).

Legătura dintre aceste două compartimente (piaţa primară şi cea secundară), este una foarte strânsă: astfel că o societate care iniţiază o emisiune de noi titluri de valoare, va întâmpina dificultăţi în moblizarea fondurilor planificate dacă nu există o piaţă secundară pe care acestea să fie negociate ulterior.

Cu toate că piaţa primară are doar o existenţă temporară, dată de momentul în care emitentul mobilizează banii pentru necesităţile sale de la cei cu excedente băneşti şi că piaţa secundară este cea cu existenţă continuă, pentru orice ţară este mai importantă piaţa primară decât cea secundară, întrucât ea este cea care asigură mobilizarea fondurilor necesare finanţării economiei.

Orice economie naţională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc cererea şi oferta de active financiare necesare dezvoltării, în cadrul firmelor, a producţiei de bunuri şi servicii. Astfel, această corelaţie presupune că evoluţia ciclului economic este aceeaşi cu cea a pieţei de capital, arătându-se că după recesiune, transporturile şi în general, infrastructura, reprezintă activităţi ce dau tonul creşterii economice. Pe măsură ce economia se revigorează se constată creşterea dinamicii consumului populaţiei.

Piaţa autohtonă a traversat un proces îndelungat, de apropiere de modelul european (de inspiraţie germană), fiind iniţial dezvoltată prin adoptarea modelelor de sorginte nord americană., fapt ce a determinat confuzie şi o lipsă de funcţionalitate a sistemului, precum şi un efort suplimentar pentru crearea unei infrastructuri funcţionale.

Primele încercări de instaurare a unei pieţe bursiere, sub aspect instituţional datează din anul 1839, când apare ideea organizării unor burse în Bucureşti şi Brăila, fără a se solda însă cu rezultate viabile, datorită absenţei bazelor legislative autohtone. Deschiderea Bursei din Bucureşti a avut loc la 1 decembrie 1882 şi a fost consemnată în ziarele vremii ca “un eveniment de mare însemnătate financiară şi economică” şi definită ca “un fel de târg, în care negocierile se fac după reguli dinainte stabilite” .