Anglia în Timpul Reginei Victoria

În timpul domniei lui Wilhelm al IV-lea, whigii, inspiraţi de Bentham şi de presiunea radicalilor, introduseseră în organele de guvernământ elemente de eficienţă modernă şi de reprezentare populară, prin Reforma electorală (Reform Bill) şi Actul corporaţiilor municipale (Municipal Corporation Act). Era numai început, dar primii paşi contează. Dacă din rândul whigilor ar fi apărut un mare om de stat care să înţeleagă problemele sociale ale zilei, sau cel puţin un ministru de finanţe capabil, ei ar fi putut conduce naţiunea înainte pe calea progresului, pe care ei o deschiseseră înfocatelor speranţe ale concetăţenilor lor năpăstuiţi şi nerăbdători. Dar partidul, care odinioară beneficiase de serviciile lui Charles Montagu, Godolphin şi Walpole, era lovit de o paralizie financiară şi îi lasă lui Peel sarcina de a descoperi în impozitul pe venit şi liberul schimb cheia enigmei financiare şi economice a timpului. În momentul urcării pe tron a reginei Victoria, ministrul de finanţe whig apărea ,,aşezat pe o ladă goală, lângă nişte lipsuri fără margini, încercând să pescuiască un buget în prăpastia deficitului", cum spunea Peel într-unul din rarele sale accese voluntare de umor.

Şi astfel, la vreo şase ani după votarea reformei electorale, era limpede pentru toţi că whigii părăsiseră arena politică şi nu mai aveau alt program spre a uşura greaua şi acuta situaţie economică şi industrială, a ţării. A fost un bine pentru soarta cârmuirii parlamentare de sub noul regim că s-a putut forma un alt guvern din opoziţia de la Westminster. Peel reconstituise un partid ,,conservator" din epavele partidului ,,tory", distrus de reforma electorală, şi el îi atrăgea din nou pe mulţi care, ca şi Stanley şi Graham, îi sprijiniseră pe whigi pentru a obţine desfiinţarea ,,târgurilor putrede". Caracteristic pentru Anglia veacului al XlX-lea, şi prin aceasta deosebindu-se de mai multe ţări străine, era ca în momentul când diferitele categorii ale bogătaşilor şi-au pierdut privilegiile speciale, ele nu s-au retras în viaţa particulară, ci s-au adaptat noilor condiţii. Chiar limitările reformei efectuate în 1832, care este adesea aspru criticată de spiritul modern, au avut avantajul de a menţine neatinsă tradiţia legăturii dintre pătura avută şi viaţa politică, împiedicând formarea unei clase de ,,politicieni de profesie". Poate că nu există o logică într-un proces fărâmiţat de acordare a unor drepturi electorale, dar pot exista mari avantaje practice pentru viaţa naţiunii în mişcarea treptată şi neîntreruptă spre o conducere democratică.

,,Manifestul din Tamworth", proclamat de Peel în 1834, acceptase reforma electorală ca un fapt împlinit, cu toate implicaţiile sale, şi Peel înţelegea cel puţin ce însemnau aceste implicaţii. Originea sa ,,burgheză" şi afinitatea sa naturală cu clasele de negustori şi de industriaşi îl făceau în stare să priceapă nevoile economice şi financiare ale ţării mai bine decât cei mai mulţi din¬tre tory şi whigi. El înţelegea într-adevăr mentalitatea claselor mijlocii pe plan economic şi simpatiza cu cei săraci, mai bine de¬cât înţelegea sau simpatiza cu mentalitatea partidului de moşieri pe care îl conducea. Ajunse să privească partidul ca pe un instru¬ment de guvernare, încredinţat în mâinile sale pentru orice scop înţelept ar fi dorit să-1 îndrepte.

Majoritatea noului partid conservator avea totuşi interese şi sentimente proprii. Nu le plăceau favoriţii lui Peel, fabricantii; erau foarte interesaţi în apărarea Legii cerealelor şi, de asemenea, în apărarea bisericii. Credeau că biserica este în pericol prin propunerea partidului whig de a se admite disidenţi la Oxford şi Cambridge şi de a folosi o parte din surplusul de bogăţie a înzestrărilor bisericii statornicite din Irlanda în anumite scopuri seculare, deşi Camera Lorzilor stătea la postul ei spre a împiedica săvârşirea unor asemenea nelegiuiri. Este adevărat că atari probleme îl interesau pe Peel şi pe partizanii săi, dar inima şi mintea liderului se îndreptau din ce în ce mai mult spre studiul aspectelor financiare ale sprijinirii comerţului şi spre ,,starea problemei poporului", pe care Carlyle şi alţii începeau s-o privească drept sarcina principală a parlamentelor şi a Cabinetelor. Lui Peel îi lipseau darul personalităţii şi puterea de convingere a maselor populare spre a-şi atrage partidul după el pe linia acestor idei, aşa cum au reuşit să-1 atragă mulţi dintre intimii şi colegii săi, viitorii ,,peelişti" — Graham, Aberdeen, Cardwell şi Gladstone. El îşi făcuse ucenicia politică în zilele de dinaintea reformei electorale şi de di¬naintea lui Canning, când orice hotărâre a Cabinetului era lege. După reforma electorală, el a înţeles noua relaţie dintre Cabinet şi întregul popor, mai bine decât îşi înţelegea noua relaţie cu proprii săi partizani.

Înainte ca whigii să lase în cele din urmă guvernarea ţării în mâna lui Peel, drept rezultat al alegerilor generale din 1841, ei făcuseră, cu sprijinul deplin al lui Peel şi Wellington, un pas important în reorganizarea socială, promulgând Noua Lege a Săracilor. Urmând sfatul lui Nassau-Senior şi al colegilor săi din comisie, ei desfiinţaseră ,,sistemul Speenhamland", prin care salariile erau întregite prin taxe locale. În felul acesta, ei începuseră depauperizarea muncitorului agricol din sudul Angliei şi restabilirea calităţilor sale de demnitate şi independenţa. Din nefericire, această operaţie necesară a fost realizată cu o nemaipomenită indiferenţă doctrinară faţă de partea umană a problemei. Când ajutorul din afară însemna mijlocul de existenţă al multor mii de oameni din oraşe şi sate era cumplit să-1 suprimi dintr-o dată, fără a aplica, în acelaşi timp, un salariu minimal, sau fără a oferi un alt adăpost şomerilor şi familiilor lor, decât azilul de săraci. În afară de aceasta, alarmaţi pe drept cuvânt de efectele pauperizante ale sistemului pe care îl aboleau, membrii comisiei au pornit de la principiul de a face viaţa din azilurile de săraci să fie mai neplacută decât viaţa muncitorilor liberi din afara acestora. Teoriile economice ale zilei nu permiteau să se atace problema pe cealaltă faţă şi să se încerce pe cale statutară ridicarea condiţiilor muncii libere, făcând-o mai atrăgătoare decât azilul. Până şi bătrânii şi bolnavii, pentru care nu existau pe atunci pensii sau asigurări, nu aveau posibilitatea să trăiască într-o casă a lor şi totuşi nu primeau un tratament mai bun la azil, decât dacă ar fi venit acolo din vina lor. În aceste împrejurări, tânarul autor al lui Oliver Twist, descriind ce însemnă azilul pentru cei care locuiau acolo şi părăsind abstracţiile gândirii lui Bentham în care se scălda comisia, a făcut apel la realităţile concrete, care interesau tânăra generaţie mai sensibilă din noua eră victoriană.