Concepții și interpretări asupra doctrinei naționaliste

Pentru inceput trebuie mentionat faptul ca doctrina nationalista a fost si este interpretata in cele mai diverse feluri. Voi aminti mai jos o parte din aceste interpretari si argumentele pe care se bazeaza autorii acestora. Pe de o parte exista istorici care sustin ca Nationalismul a fost/este un curent politic vital pentru dezvoltarea „sanatoasa” a oricarui stat, pe de alta parte, alti istorici sustin ca Nationalismul a fost un precursor al fascismului/holocaustului.

I. Interpretari favorabile doctrinei Nationaliste

Mişcările naţionaliste din Italia, Spania, Germania, Polonia, Jugoslavia, Ungaria, Bulgaria, România, Letonia, Norvegia, Anglia, Franţa şi Belgia aparţin unei stari de spirit generale, unui fenomen proiectat pe aria întregii Europe. Nici una din aceste mişcări n-a imitat pe cealaltă - în măsura în care una din ele s-a lăsat sedusă de formule străine, şi-a slăbit potenţialul creator – ci fiecare a răspuns unui apel pe care istoria îl adresa tuturor naţiunilor. Mussolini avea dreptate să afirme că fascismul, adică naţionalismul italian, "nu este marfã de export". Nici un popor nu se poate lăuda de a fi plăsmuit naţionalismul şi de a-l fi răspândit apoi în lume. Fiecare naţiune ascunde în profunzimile fiinţei sale propriul său naţionalism şi nu trebuie decât să-l toarne în tiparele actualităţii. Dacă naţionalismul s-a manifestat mai viguros după primul război mondial, creând o epocă, un stil de viaţă care tinde să ia succesiunea epocii burgheze, aceasta se explică prin faptul că de abia acum s-au întrunit condiţiile necesare înfloririi sale. Nici Mişcarea Legionară n-a apărut în urma unui impuls de peste hotare, cum s-a afirmat de atâtea ori cu uşurinţă sau cu rea credinţă, ci este o expresie a necesităţilor de viaţă ale poporului român. Anumite concomitenţe în manifestările ei cu alte mişcări şi chiar anumite asemănări ideologice se explică prin fondul comun care stă la baza tuturor grupărilor naţionaliste.

Amici şi inamici l-au judecat greşit. Naţionalismul, aşa cum lumea îl cunoaşte şi-l apreciază din manifestările principalelor puteri naţionaliste, nu corespunde imaginii sale autentice. Aspiraţiile popoarelor au fost denaturate. Se vorbea de naţionalism, se îndeplineau acte în numele lui, dar, în realitate, erau alte concepţii care agitau sufletul popoarelor şi otrăveau atmosfera internaţională: imperialismul şi şovinismul– supravieţuiri ale erei burghezo-capitaliste. Înfrângerea ce-au suferit-o naţionaliştii se datorează, în primul rând, acestei false evaluări a fenomenului.

Naţionalismul se află din nou la o răscruce. Înfrânt pe plan politic, prin victoria militară a aliaţilor, mitul său continuă să tresalte în sufletul popoarelor. Au dispărut de pe scena lumii statele naţionaliste, cu armatele lor formidabile, dar nu s-a stins energia spirituală din care ele s-au plămădit. Difuz, decapitat şi pândit de duşmani din toate părţile, dar nu mai puţin prezent, viu şi indestructibil, naţionalismul n-ar putea dispărea decât odată cu naţiunile.

Lumea naţionalistă, cu diferitele ei apartenenţe etnice, e solicitată astăzi de tendinţe divergente. Sunt unii care continuă să confunde naţionalismul cu nefericitele sale peregrinări istorice, fără a se mai întoarce la principiile lui, fără a mai căuta semnificaţia reală a fenomenului. Pentru aceşti naţionalişti, răspunderea înfrângerii se deplasează spre exterior, revenind în primul rând absurdei coaliţii dintre democraţiile occidentale şi bolşevism. Ei se simt cu atât mai mult întăriţi în convingerile lor cu cât dispariţia marilor puteri naţionaliste a deschis poarta invaziei sovietice în Europa şi nici unul dintre statele victorioase ale apusului nu este în stare să înlocuiască potenţialul lor politic şi militar. Dreptatea lor o văd confirmată de penibila situaţie în care au ajuns învingătorii de ieri.