Globalizare și Identitate Națională

Globalizarea şi cultura naţională sunt două concepte asupra cărora au fost emise cele mai multe judecăţi, unele contradictorii. De mai bine de un deceniu, după dramaticele consecinţe ale războiului rece şi ale autoritarismului ideologic, asistăm la o redefinire, dacă nu chiar la o reconstrucţie a naţionalului, a naţiunii. Cultura naţională se află într-o relaţie de contextualizare culturală cu ceea ce am numi cultura universală ori mai degrabă globală. „Europa natiunilor s-a născut pe măsură ce s-a destrămat Europa imperiilor. Ulterior, în secolul XX, ordinea natională a culturilor si a statelor s-a universalizat, devenind tiparul de organizare a hărtii politice a lumii, cadrul de referintă în care s-a derulat aventura modernitătii”1

“Globalizarea şi cultura naţională” nu este doar o sintagmă, ci reprezintă o dilemă reală. Avem, pe de o parte, procesul de globalizare văzut atat ca proces natural cât şi ca proces dirijat, iar pe de altă parte avem reacţia de răspuns a universului cultural, mai bine spus a patrimoniului cultural al fiecărei naţiuni. Globalizarea include exportul şi impunerea modelelor culturale şi socio – economice occidentale, fiind definită ca o situaţie nouă, de construcţie a unui sistem planetar caracterizat printr-o enormă capacitate de comunicare şi schimburi informaţionale la scară planetară. Dincolo de definiţiile formale ale globalizării ar trebui să se insiste asupra atitudinii ce trebuie adoptată în faţa unui fenomen ce se afirmă că ar putea influenţa identitatea si cultura naţională.

Termenul de globalizare a devenit un loc comun în societatea contemporană, însă este dificil de elaborat o definiţie concisă şi cuprinzătoare a sa, datorită utilizării excessive în contexte diferite. Ca o definiţie generică, globalizarea reprezintă creşterea interacţiunilor la nivel global şi o interdependenţă sporită la nivel economic, social, tehnologic, cultural, politic şi ecologic fiind adesea menţionată în legătură cu o serie de caracteristici:

- punere în legatură a popoarelor (creşterea dependenţei dintre naţiuni)

- micşorarea distanţelor prin intermediul tehnologiei

- crearea unei pieţe economice comune, soluţionarea problemelor globale

1. Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, ed. Bucureşti, 1997, p. 8

Identitate naţională se poate referi în egală măsură la trăsăturile distinctive ale unui grup ca naţiune având aceeaşi descendenţă, limbă, cultură, religie, cât şi la sentimentul de apartenenţă al unui individ la acestea, sentimen manifestat prin respectarea obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice. Identitatea naţională este modelată de elitele politice şi culturale prin sistemul de instituţii create sau transformate de catre ele. Diferiţii actori, statul, partidele politice şi intelectualii creeată sau influenţează puterea infrastructurală a statului respectiv, sau clădesc o infrastructură cu caracter similar. Identitatea naţională se formează in epoca naţionalismului, cand societăţile se organizează conform principiului naţional. Procesul este cu certitudine dirijat de sus, luând naştere pe parcurs instituţiile naţionale, iar limbii şi culturii majorităţii, tradiţiilor şi istoriei naţionale li se acordă un loc central. Rezultatul final al unui proces reuşit de construcţie naţională este, printre altele, crearea identităţii naţionale. Definiţia subiectivă a naţiunii subliniază faptul că nu se poate vorbi despre naţiune decât în cazul în care indivizii care îi aparţin simt această apartenenţă. „Conform teoriilor naţionaliste, orice individ aparţine, în mod prestabilit, unei culturi, ba chiar este posedat de aceasta, ca într-un fel de coupe de foudre de natură ideologică”2.

Dimpotrivă, teoreticienii care susţin importanţa criteriilor obiective afirmă că apartenenţa naţională depinde de factori cum ar fi relaţiile de rudenie, cultura şi limba. În plus, ei consideră că existenţa acestor condiţii generează în mod automat şi de la sine o anumită identitate naţională. „O naţiune este o adunare de indivizi care se identifică cu întregul, dar care nu trebuie neapărat să se cunoască între ei sau să aparţină într-un fel sau altul unor formaţiuni secundare ale colectivităţii”3.

Deşi reprezintă o idee cu origini obscure, care s-au manifestat într-o fază incipientă la începutul anilor 1960, conceptul de globalizare îsi găseşte astăzi expresie în toate limbile de cirulaţie ale lumii, fiind caracterizată ca o idee grandioasă, care cuprinde absolut totul, de la pieţele financiare la internet, dar care să nu ofere o perspectivă substanţială asupra conditiei umane contemporane.