Construcția europeană - istoric Uniunea Europeană, instituții

Scurt istoric al Uniunii Europene

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene- poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia,

Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre.

O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA ), iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

După prima experienţă sectorială a Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană constituie un exemplu unic de organizaţie supranaţională – adică o oranizaţie creată prin transferul de suveranitate de la statele membre la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate,a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre.

Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice(uniune vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.

Astfel, în 1968, Comunitatea Economică Europeană avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune.

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.

Tratatul UE a fost ulterior modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziţia Parlamentului European prin perfecţionarea şi extinderea procedeului codecizional.