Contractul Social

Opera

Studii, lucrări de sinteză - filozofice, sociale, literare şi de artă

Discurs asupra ştiinţelor şi artelor - (1750) - (Premiul Academiei din Dijon)

Discurs asupra originii şi cauzelor inegalităţii dintre oameni - (1755)

Scrisoare către D'Alembert asupra spectacolelor - (1758)

Contractul social - (1762)

Consideraţiuni asupra orânduirii din Polonia - (1772)

Scrisoare despre muzica franceză

Profesiunea de credinţă a preotului din Savoia

Romane

Emile sau despre educaţie (roman pedagogic) - (1762)

Iulia sau noua Heloiză (roman epistolar) - (1761)

Opere - libret şi muzică

Muzele galante - (1745)

Ghicitorul satului - (1752)

Pagini confesive

Rousseau, judecător al lui Jean Jacques - (1776)

Confesiuni - postum - (1781 - 1788)

Visările unui hoinar singuratic - postum - (1782)

CONTRACTUL SOCIAL

Lucrarea „Contractul social” aparţinând lui Jean Jacques Rousseau este împarţită în patru cărţi, fiecare tratând o anumită temă.

Ea dezbate problema legitimităţii ordinii politice în general.

Este un studiu în care se critică sau se acceptă lucrările lui Grotius, Hobbes şi Locke.

Prima carte contestată este distincţia dintre pactul de guvernare şi pactul de asociere.

Pactul sau contractul de guvernare presupune că o comunitate acceptă autoritatea unui superior şi convin cu acesta asupra condiţiilor în care această autoritate poate fii exercitată.

Pactul sau contractul de asociere, presupune că originea unui corp politic stă într-o convenţie încheiată între persoane izolate (oameni încă în starea de natură).

Rousseau contestă legitimitatea pactului de guvernare. El încearcă sǎ legitimeze un model de corp politic inspirat de exemplul Antichităţii romane si greceşti spartane.

El critică teoria conform căreia în anumite condiţii „forţa poate întemeia dreptul”, el criticǎ teoriile lui Grotius despre „dreptul războiului” deoarece în viziunea lui acest drept nu înseamnă şi dreptul de a-i ucide pe învinşi ori de a-i aservi.

Puterea politică legitimă este în opinia lui Rousseau rezultatul unui contract.

Influenţat de Pufendorf sau Locke, de contractualismul lor, Rousseau arată că există o formă omenească de asociere care precedă la origine orice contract. Aceastǎ formǎ este familia - „ societate naturală”. În aceastǎ familie tatǎl reprezintǎ şeful, iar copiii poporul.

Momentul formării corpului politic este acela în care oamenii se asociază pentru a-şi apăra viaţa si bunurile.

Această asociere este un contract social încheiat între oamenii individuali care duce la formarea unei „persoane publice ” denumită de Rousseau şi „eu comun”.

Această asociere constă în transferul unor drepturi către persoana publică, Rousseau arată că acest transfer este extrem de substanţial până la fuzionarea indivizilor într-un singur corp social. El prevede o „alienare totală” a fiecărui asociat împreună cu toate bunurile sale în beneficiul comunităţii politice.

El inţelege prin libertate, libertatea unui om faţǎ de ceilalţi. Afirmǎ cǎ renunţarea la libertate a oamenilor înseamnǎ a renunţa de a mai fi om.

Îl atacǎ pe Hobbes (filozof englez (1588-1679) autor al lui De cive (Despre cetǎţean) (1642) şi al lucrǎrii Leviathan (1651)) care descrie starea de rǎzboi ca fiind una naturalǎ, afirmând cǎ rǎzboiul nu poate justifica scǎderea libertǎţii indivizilor.

Rǎzboiul drept trebuie sǎ se poarte între douǎ state, ca persoane morale.

El afirmǎ cǎ trebuie gǎsitǎ o formǎ de asociere în care persoana şi bunurile sale sǎ fie protejate, soluţia ar fi contractul social, care are ca scop înlocuirea libertǎţii naturale cu una convenţionalǎ. Fiecare individ cedeazǎ comunitǎţii drepturile sale astfel devenind membru al acelei comunitǎţi.

A doua carte este dedicată descrierii genului de suveranitate ce ia fiinţă.

Suveranul este nu o pesoanǎ, ci ansamblul corpului politic şi este ceea ce trebuie sǎ fie numai din simplul fapt cǎ existǎ. Statul este o fiinţǎ realǎ cu viaţǎ şi voinţǎ proprie, care pentru a asigura libertatea tuturor trebuie sǎ-i constrângǎ pe toţi cetǎţenii.

Suveranitatea reprezintă în concepţia lui Rousseau doar aceea a timpului prezent, iar cutuma nu are relevanţă în ceea ce priveşte legitimitatea unei acţiuni politice. Rousseau demonstrează că suveranul este o voinţă a unui corp colectiv şi cu toate acestea ea nu este divizibilă.