Cooperare Regionala-Internationala

Din cele mai vechi timpuri, societăţile din cadrul geografic regional european au evoluat nu numai în direcţia făuririi şi consolidării statelor, dar şi a stabilirii unor relaţii de solidaritate, de colaborare, de alianţă între state. De multe ori însă, dacă statele europene au suferit transformări, măriri sau pierderi de teritoriu, schimbări importante în forma şi structura lor, dar au continuat (cu rare excepţii) să existe, alianţele dintre ele s-au dovedit a fi efemere, dictate de nevoi de moment, spulberate de schimbarea unor împrejurări.

Procesul de constituire şi de consolidare a statelor naţionale în Europa a luat sfârşit în perioada următoare primului război mondial. În general, harta actuală a Europei se suprapune hărţii naţionalităţilor, chiar dacă nu perfect şi chiar dacă mai există focare de tensiune, asigurând astfel stabilitatea necesară şi mult dorită. La nivel mondial, anii '60 au fost anii de avânt maxim în formarea noilor state independente, în procesul de colonizare. Uneori în paralel cu aceste mişcări, alteori în contratimp, s-a manifestat şi celălalt proces, cel de cooperare între state, de afirmare şi instituţionalizare a solidarităţii dintre ele. Odată cu apariţia pe scena internaţională a unei noi categorii de subiecte, organizaţiile internaţionale interguvernamentale, s-a născut principala formă instituţionalizată cu caracter de permanenţă, care să răspundă nevoii de solidaritate a statelor la nivel internaţional.

Este evident, diverse comunităţi internaţionale apărute au un grad extern variat de solidaritate. Cele de la nivel universal au gradul cel mai redus, datorită varietăţii extreme a statelor participante, despărţite de un întreg sistem de valori, de concepţii, de ideologie, de tradiţii, religie, limbă etc. Comunităţile internaţionale mai reduse au însă un grad mai ridicat de coeziune, cu toate că şi aici există mari variaţii. Ele se formează în general având la bază criterii extrem de diverse cum ar fi valorile politice şi democratice comune (Consiliul Europei , Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ) la care se adaugă o dorinţă de integrare, iniţial economică, apoi extinsă (Uniunea Europeană), valorile religioase (Organizaţia Conferinţei Islamice), limba şi valorile culturale (Francofonia), legăturile politice tradiţionale derivând dintr-o organizare politică anterioară comună (Commonwealth-ul, Comunitatea Statelor Independente), ideologia comunistă (fostele Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc ), criterii politice, etc.

Unele dintre aceste comunităţi beneficiază de proximitatea geografică a membrilor lor (la nivel regional european avem: Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa ), altele sunt însă întinse peste mai multe continente (Commonwealth-ul, Francofonia).

Oricum, realităţile contemporane impun constatarea că globalizarea şi mondializarea multora dintre probleme ca şi a soluţiilor acestora, impun creşterea solidarităţii la nivel internaţional, atât universal cât şi regional. Se poate distinge în acest sens, o colaborare internaţională la nivel universal (Organizaţia Naţiunilor Unite), cât şi colaborări la nivel regional şi subregional. Prin situarea geografică, dar şi prin sistemul de valori, România este interesată sub acest al doilea aspect, în primul rând de cooperarea internaţională la nivel regional european.

La nivelul actual de evoluţie a relaţiilor internaţionale, forma cea mai răspândită, de drept comun, a organizaţiilor internaţionale este a celor de cooperare, în care statele suverane şi egale colaborează, fără a exista transfer de suveranitate către organizaţia internaţională şi fără posibilitatea pentru aceasta de a impune ceva statelor membre. Treptat, pe scena internaţională se afirmă şi organizaţiile internaţionale de integrare, în favoarea cărora statele membre consimt liber să transfere anumite prerogative de suveranitate, recunoscându-le dreptul de a adopta hotărâri obligatorii pentru statele membre.

Calificarea unei organizaţii internaţionale ca fiind de cooperare sau de integrare trebuie să aibă în vedere principalele şi cele mai numeroase activităţi, însuşi scopul ei. Este posibil ca în organizaţii de cooperare, să regăsim situaţii în care organele organizaţiei adoptă hotărâri obligatorii pentru membrii săi, exemple tipice fiind prerogativele Consiliului de Securitate pentru menţinerea sau restabilirea păcii ori jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cadrul Consiliului Europei.

În mod normal, integrarea este facilitată, chiar exclusiv posibilă astfel, numai la nivel internaţional regional, nu şi universal, cel puţin în stadiul actual al societăţii internaţionale. Situaţia analizată priveşte cooperarea şi integrarea la nivel regional european; aici sunt prezente atât cooperarea cât şi integrarea.

Din multitudinea de organizaţii internaţionale regionale europene, ne vom opri foarte pe scurt la cele mai semnificative, care au vocaţie quasi-generală prin activitatea lor, nu sectorială. Vom prezenta cooperarea regională europeană în cadrul Consiliului Europei şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iar integrarea regională europeană, în cadrul Uniunii Europene.

Procesul construcţiei europene, în forma lui actuală a început imediat după cel de-al doilea război mondial. Iniţial, SUA, prin "Planul Marshall" şi prin prelungirea lui instituţională (O.E.C.E., apoi O.C.D.E. ca şi prin NATO), au organizat Europa sub egida lor, dar era o Europă "atlantică", nu o Europă "europeană". Reacţiile nu au întârziat să apară, construcţia unei Europe "europene" realizându-se treptat, fără ca legătura cu SUA să fi dispărut .

COOPERAREA REGIONAL – EUROPEANĂ

1. Consiliul Europei

Consiliul Europei este prima tentativă de Europă "europeană", adică făcută de europeni şi pentru europeni. El a fost creat în anul 1948 ca formă de compromis între partizanii unei Europe supranaţionale, conduşi de Franţa şi cei ai unei simple cooperări interguvernamentale, conduşi de Regatul Unit, predominând această a doua concepţie.

Pornit iniţial cu 10 membri, el s-a extins treptat, fiind revigorat de un nou suflu odată cu integrarea noilor democraţii din Europa Centrală şi Orientală. Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală regională europeană, a statelor bazate pe valorile democraţiei pluraliste, pe principiile statului de drept şi pe respectarea drepturilor omului, pentru examinarea în comun a problemelor europene. Ea acţionează însă şi în alte domenii precum cel cultural, securitate socială, cooperare judiciară. Calitatea de membru al Consiliului Europei este subordonată respectării regulii supremaţiei dreptului şi regulii că orice persoană aflată sub jurisdicţia acelui stat se bucură de drepturile şi libertăţile fundamentale.

Obiectul organizaţiei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii ei, pentru a apăra şi promova idealurile şi principiile care constituie patrimoniul lor comun, adică libertatea individuală, libertatea politică şi proeminenţa dreptului.

Structura instituţională a Consiliului Europei are ca nucleu Comitetul Miniştrilor, Adunarea Parlamentară şi Secretarul General.