Europa după războiul rece

Odata cu terminarea "razboiului rece", s-au creat, totodata, si premisele refacerii unitatii continentului, intrerupta aproape o jumatate de secol de divizarea sa politico-militara si ideologica intervenita la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial. Mai mult, s-a si trecut la treaba, refacindu-se, mai intii, unitatea ideologica, daca se poate spune asa, a Europei, prin aceea ca valorile democratiei si economiei de piata au devenit impartasite unanim, de la Atlantic la Urali.Sub raport politco-miltiar, situatia ramine, insa, mult mai complexa. Daca este adevarat ca, prin eliminarea URSS si a imperiului ei, "razboiul rece" a incetat din lipsa de combatant, nu este mai putin adevarat ca, pe de o parte, dezintegrarea din rasaritul continentului s-a materializat, printre altele, si prin accentuarea unei conflictualitati latente, "inghetate" de bipolarismul postbelic, care izbucneste acum in forta (de pilda, situatiile din fosta Iugoslavie si fosta Uniune Sovietica), iar pe de alta parte, unitatea Occidentului, data pina de curind de existenta pericolului sovietic, incepe sa se fisureze, facind loc unei competitii din ce in ce mai palpabile intre aliati.Drept rezultat, pe fundalul oferit de decalajul de dezvoltare economica dintre vestul si estul continentului, care devine pregnant dupa disparitia confruntarii politico-militare si ideologice Est-Vest, tentativa de stabilizare a estului prin proiectarea prosperitatii, securitatii si stabilitatii vestului, tentativa materializata prin extinderea NATO si UE, este insotita inevitabil de ciocnirea de interese dintre principalele puteri occidentale.

Asa se faca ca, unitatea institutionala a Europei este inca un obiectiv destul de incert, grevat de diferentele de performanta individuala dintre candidati, ciocnirea de interese dintre membrii actuali si actiunea factorului Rusia.Deplasarea marilor placi tectonice ale geopoliticii europene, exprimata succint prin reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS si fragmentarea spatiului dintre ele, pun in lumina un amplu proces de redistribuire a puterii pe continent, insotit inevitabil de delimitarea sferelor de influenta intre centrele de putere ale viitorului. Daca lasam la o parte modificarile din interiorul raportului de forte occidental (ilustrate de tendinta europenilor de a iesi de sub tutela americana si sub raport politico-militar, nu numai economic), rezulta ca cea mai importanta problema care necesita o rezolvarea corespunzatoare este cea a viitorului Rusiei.Intr-adevar, Rusia confrunta Occidentul cu o dilema de mari proportii: cum sa fie mentinuta in continuare ca un centru de putere indispensabil supravietuirii intregului sistem, fara ca ea sa mai poata deveni vreodata o amenintare de talia celei pe care a reprezentat-o fosta U.R.S.S.? Asa cum se prezinta lucrurile in momentul de fata, este evident ca, atit timp cit extinderea NATO (si a UE, daca tinem seama de concretizarea tot mai evidenta a identitatii sale de securitate) pare sa fie oprita, dupa primirea primului "val", in principal tocmai pentru a nu deranja Rusia, cit timp viitorul Rusiei insasi pare tot mai incert si cit timp flacarile conflictului reizbucnesc in Balcani este clar ca "unitatea institutionala a Europei" ramine un obiectiv mai mult decit incet, a carui nerealizare conduce inevitabil la crearea "de factot" a unei "zone gri", in prelungirea celei acoperite deja de institutiile occidentale extinse cu primul grup de invitati, intre care Romania, dupa cum se stie, nu se regaseste.

Problema "Rusia" si incercarea de rezolvare a acesteia nu reprezinta o premiera in istoria Europei. Ea a aparut ca urmare a deosebirilor de cultura politica dintre restul continentului si Rusia, precum si din puterea acesteia din urma, ceea ce a facut imposibila, cel putin pina acum, o absorbtie a ei in spatiul european (sau, spus altfel, o proiectie a spatiului european peste spatiul rusesc).