Geopolitica Spațiului post-sovietic

Dilemele, pasiunile şi mai ales utopiile trecutului recent au devenit dintr-o dată irelevante. Există sentimentul stăruitor că lumea se află în pragul unei noi ere. Putem afirma că sfârsitul Razboiului Rece marchează cea de-a treia transformare ce a avut loc în acest secol în structura de organizare a politicii gloabale şi în spiritul ce o motivează. Important pentru această transformare este succesul repurtat de Occident şi, în special, de Statele Unite la încheierea Razboiului Rece. Tocmai de aceea multe lucruri, depind de implicaţiile geostrategice care se desprind din încheierea acestei ere, cu deosebire pentru America şi pentru acele ţări care au fost principalii ei parteneri în acest angajament de durată.

Sfârşitul Razboiului Rece, dar mai ales consecinţele lui geostrategice şi filozofice determină direct aceasta a treia mare transformare în domeniul politicii mondiale.

Ramăşitele considerabile de naţionalism şi de ideologie continuă, făra îndoială să se manifeste în modul de desfăşurare a afacerilor, chiar şi în interiorul coaliţiei şi cu atât mai mult în lumea luată în ansamblu. Aşadar putem vorbi despre cel puţin două considerente pragmatice : maximizarea securităţii colective şi promovarea unui sistem deschis de comerţ internaţional.

Revoluţia comportamentala intervenită între ţările cele mai avansate este consolidată, nu numai prin creşterea interacţiunii şi a relaţiilor personale între elitele lor guvernamentale, ci şi prin modificarea profunda a valorilor publice. În aceste circumstanţe complexe şi dinamice, multe lucruri depind de faptul că transnaţionalismul pragmatic, devine substanţa nu numai difinitorie ci şi durabila a celei de-a treia mari transformări petrecute în decursul acestui secol în politica globală.

De remarcat, o continuitate în 1917 ca şi în 1953 se ştia prea puţin despre ceea ce se petrece la Moscova. Despre revoluţia din octombrie 1917 pâna la moartea lui Stalin, aceasta problemă a continuităţii şi a rupturilor între teoria leninistă şi practica stalinistă, putem spune că deţine rolul de stat şi de societate în geneza, apoi în formarea sistemului sovietic şi cea a ponderii isoriei ruse în stalinism.

Anii comunismului de război au fost martorii instaurării unei dictaturi politice, la capătul unui dublu proces care s-a desfăşurat de-a lungul mai multor ani :

• Eliminarea sau subordonarea faţă de Partidul bolşevic a instituţiilor autonome, apărute în cursul anului 1917;

• Eliminarea partidelor nebolşvice.

În ceea ce priveste partidele politice, ele au fost progresiv eliminate în modalitati diverse.

Masurile dictatoriale impuse de politica comunismului de razboi au contribuit decisive la victoria unui regim caruia Marile Puteri nu-i dadeau in 1918 nici cea mai mica sansa de supravietuire. Cu toate acestea forta cea mai mare a bolsevicilor s-a dovedit însa a fi capacitatea de a asocial problema sociala si cea nationala, ei izbutind în ciuda impopularitatii politicii lor de rechizitii, sa se prezinte deopotriva, ca garanti ai reformei agrare si ca aparatori ai Patriei-Mame.

Paralel cu politica sa de raporturi privilegiate cu Germania şi cu startegia „clasă contra clasă”,promovata de Kominterm, diplomaţia sovietică s-a străduit să diversifice relaţiile sale cu alte ţări, să dezvolte schimburi comerciale indispensabile realizării ambiţioaselor sale proiecte economice ,să asigure securitatea tării.Degradarea relaţiilor sovietico-germane în vara anului 1933 a constituit primul semn al schimbării de orientare a politicii externe sovietice.