Evoluția mecanismului legislativ al Uniunii Europene

De-a lungul anilor, mecanismul legislativ al Uniunii europene a suferit modificări care au avut loc prin adoptarea unor tratate constitutive și prin modificările lor în timp. A fost un proces lung, complex și interesant, cu schimbări și adaptări continue a procesului decizional la noile realități. Prin urmare, putem vorbi acum despre o entitate, Uniunea Europeană, complet diferită de comunitățile originale și având competențe și atribuții dincolo de cele mai mari așteptări ale fondatorilor.

Pentru o intelegere cât mai buna a mecanismului legislativ, voi prezenta pe scurt istoria procesului decizional si voi începe cu prima comunitate europeană - CECO(Comunitatea Europeana a cărbunelui și otelului), înfiintată in 1951 prin adoptarea tratatului de la Paris. Scopul a fost de a crea o piată comuna, obiective comune si institutii comune cu puteri imediate si eficiente. - Astfel, pentru indeplinirea obiectivelor, au fost infiintate 4 instituții supranationale: Adunarea, Consilul de Ministri, Curtea de Justitie și Înalta Autoritate, care era institutia cu principalele puteri de conducere și decizie iar d.p.v.d decizional, delibera decizii și recomandări cu majoritatea membrilor. În cadrul Comunităților Europene, la început, modelul normal era destul de simplu. Comisia trimitea propuneri Consiliului care decide dacă să accepte sau să respingă sau să le trimită înapoi pentru reexaminare. Parlamentul European (sau Adunarea, așa cum se numea atunci) a avea rol consultativ .

Integrarea europeană a continuat cu adoptarea Tratatelor de la Roma în 1956 prin care a fost înființată Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Pentru fiecare dintre cele două comunități, au fost stabilite două instituții. Comisia, similară cu Înalta Autoritate și un Consiliu de Miniștri. Mai mult, au stabilit o Adunare Parlamentară comună și o Curte de Justiție comună pentru ei și pentru Comunitatea Cărbunelui și Oțelului. Fiecărei Comisii i s-au încredințat puteri de inițiativă și control, în timp ce fiecare Consiliu de Miniștri a avut de data aceasta un rol legislativ pur. Tratatul de la Roma a introdus o nouă procedură de decizie, cea de consultare, implicând astfel Adunarea Parlamentară pentru prima dată în procesul de luare a deciziilor. Astfel, a fost obligatoriu ca, Consiliul să solicite avizul Parlamentului pentru acele decizii care ar trebui reglementate în acest fel, dar nu a fost nevoie să păstreze și acest aviz în decizia finală. În cadrul acestei proceduri, Adunarea Parlamentară trebuia să obțină majoritatea absolută a voturilor exprimate, în timp ce Consiliul trebuia să întrunească o majoritate calificată. Datorită tuturor acestor noi instituții și noilor realități decizionale, procesul decizional în sine a devenit prea complex și complicat . Deciziile au fost luate și executate separat pentru fiecare dintre comunități. Mai mult, existau opt instituții la nivel european, reprezentând aceleași state membre și având atribuții similare.

Lucrurile urmau să fie schimbate după adoptarea Tratatului de la Bruxelles în 1967, care stabilea un sistem instituțional comun pentru cele 3 comunități: o Comisie, un Consiliu de Miniștri, o Adunare parlamentară și o Curte de Justiție. Merită menționat faptul că construcția europeană s-a confruntat cu un moment foarte dificil, când Franța a decis să boicoteze, blocând astfel procesul decizional timp de 9 luni. Franța a fost reticentă cu privire la sistemul majorității calificate introdus de Tratatul de la Roma și a dorit să păstreze și unanimitatea, cel puțin pentru acele decizii considerate a fi foarte importante pentru statele membre. S-a convenit în cele din urmă asupra luării deciziilor în unanimitate (strategie interguvernamentală) și în acele domenii în care trebuia să fie luate cu majoritate calificată, conform Tratatului de la Roma. Statelor membre li s-a permis practic să blocheze orice decizie în acest fel. Datorită așa-numitului „compromis luxemburghez”, unanimitatea a fost procedura de decizie utilizată pentru o perioadă de peste 20 de ani. După cele trei extinderi ale comunităților (1973 - 3 state, 1981 - un stat și 1986 - 2 state) care practic au dublat numărul statelor membre, procesul de luare a deciziilor a fost puțin la limită dacă ne gândim la dificultatea de a obține vot unanim, atunci când se decide în Consiliu. Prin urmare, s-a ajuns la un acord pentru ca un nou tratat, Actul unic european, să fie adoptat în 1985 și să intre în vigoare un an mai târziu, în 1986.

Acest tratat a avut o importanță semnificativă în istoria UE. A fost practic începutul unui lung proces de reforme care a transformat radical comunitățile europene. A fost momentul în care s-a introdus noua procedură de cooperare, care a dat posibilitatea de a lua decizii cu majoritate calificată în cadrul Consiliului și a sporit influența Parlamentului European asupra acestei instituții. Ne referim aici la mecanismul „second reading” și posibilitatea ca Parlamentul să respingă cu majoritate absolută o decizie luată de Consiliu, obligându-l să voteze în unanimitate . Cu toate acestea, ca regulă generală, Consiliul acționează prin majoritate calificată, înlocuind astfel unanimitatea stabilită de compromisul luxemburghez.