Liberalismul

În filosofia politică există puţine lucruri incontestabile, puţine idei asupra cărora să se realizeze consensul tuturor părţilor; în cazul de faţă liberalismul a promovat un adevărat cult al libertăţii, a ţinut să facă din aceasta o valoare supremă şi a fost în epoca contemporană şi modernă cel mai consecvent apărător al libertăţilor individuale ale omului. În ciuda complexităţii şi diversităţii sale, politica liberală în toate domeniile poate fi descrisă ca una de promovare a libertăţii individuale, de liberalizare, adică de reducere a constrângerilor. Nu întâmplător este dat, numele acestei politici şi direcţii de gândire politico-socială ce evocă termenul liber : libertatea este scopul său major, valoarea care garantează şi dă sens tuturor celorlalte valori, iar liberalizarea este axa sa principală de acţiune.

Pentru liberali, omul este şi trebuie să rămână liber – aceasta este în ochii lor, prima lege şi primul imperative politic. Se poate spune că, totul pledează în favoarea ei.

În primul rand, creştinismul, afirmă că Dumnezeu i-a dăruit omului liber-arbitru, capacitatea de a alege singur între bine şi rău, între diferite drumuri de urmat. Libertatea astfel dăruită nu este bineînţeles, absolută: oamenii rămân supuşii lui Dumnezeu.

Combătând ideia Dreptului Divin al regilor ( de a-i stăpâni pe locuitorii din regatul lor ), chiar primii precursori ai liberalismului politic modern au subliniat că nicăieri în Scriptură nu se afirmă dreptul unor oameni de a fi stăpânii altora; oamenii sunt numai supuşii lui Dumnezeu, şi de aceia ei nu pot fi robii altor oameni.

Situaţia naturală a fiinţei omeneşti indică şi ea prezenţa libertăţii. Omul se naşte liber, tot aşa cum se naşte cu raţiune; la venire ape lume el nu are nici un stăpân.

,,Libertatea naturală a Omului este de a fi liber faţă de orice Putere Superioară de pe Pământ, şi de a nu se afla în puterea Voinţei sau Autorităţii Legislative a unui om şi de a avea drept Regulă numai Legea Naturii,, - John Locke

A fi om îseamnă deci a fi liber, tot aşa cum înseamnă şi a fi raţional.

De asemenea concepţii umaniste, care dominau gândirea şi sensibilitatea europeană în perioada de după Renaştere, subliniau şi ele natura liberă a omului.

Stă în firea omului, ca fiinţă individuală, să aibe propriile sale dorinţe, interese, scopuri, să aibe chiar propriul orgoliu sau egoism, şi el trebuie să fie liber să-şi manifeste şi urmărească scopurile şi interesele.

Un mare gânditor liberal, J.S. Mill, al secolului al XIX-lea, afirma: singura librtate demnă de acest nume este aceea de a-ţi urmări binele propriu, în felul său propriu, atât timp cât nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sau să-i împiedici să şi-l dobândească.

Epoca iluministă, întăreşte şi ea, încrederea în libertate, susţinând că menirea individului şi a societăţii este de a emancipa şi dezvolta personalitatea umană.

Prin libertate, concepţia liberală înţelege două moduri de prezentare diferite:- pe de o parte a fi liber înseamnă a nu fi supus unor constrângeri (libertate negativă), în acest caz rezultând o stare din care lipsesc constrângerile, interdicţiile, barierele. Iar pe de altă parte, a fi liber înseamnă a realize ceea ce îţi doreşti (libertate pozitivă), în acest caz libertatea apare ca o capacitate, ca o putere constructivă sau ca o posibilitate concretă de a face ceva.

Din cele mai de sus rezultă că, pentru liberali, libertatea înseamnă independenţă individuală, idependenţă faţă de alţi oameni, faţă de instituţii sau stat, câtă vreme un individ este independent, el este supus constrângerilor exercitate din afara sa, şi deci lipsit de libertate; aşadar liberalismul optează în primul rand pentru ideia de libertate negativă, dar în a doua jumătate a secolului trecut, sub influenţa ideologiei de stânga, mulţi autori au început să afirme că libertatea negativă – deci simpla absenţă a unor constrângeri din afară nu este suficientă pentru dezvoltarea şi afirmarea individului: la ce foloseşte absenţa cnstrângerilor, libertatea negativă – spuneau ei – dacă sărăcia, inegalitatea, lipsa de educaţie, situaţia socială nesigură sau alte asemenea condiţii defavorabile îl împiedică pe om să facă ceea ce îşi doreşte sau să ajungă unde vrea? Absenţa libertăţii positive, a capacităţii de a realiza ceea ce vrea, anulează valoarea libertăţii negative – prin urmare, adevărata libertate este libertatea pozitivă.

În plan politic, strategia liberalismului a contribuit iniţial la combaterea absolutismului monarchic, a dreptului de origine feudală, al regelui şi al aristocraţiei de a-şi impune voinţa arbitrară asupra cetăţenilor.

În centrul acţiunilor desfăşurate de liberali, în această direcţie a stat idealul constituţionalismului, care cerea limitarea precisă a prerogativelor şi a puterii autorităţilor, ca şi a elitelor nobiliare, printr-o Constituţie menită să garanteze drepturile şi libertăţile individuale, autonomia deplină a persoanei în interiorul sferei sale private. Principalul mijloc instituţional de realizare a îngrădirii şi supravegherii puterii politice centrale a fost introducerea democraţiei parlamentare, ale cărei organe, în primul rand cele formate din reprezentanţii alşi ai cetăţenilor, urmau să asigure suveranitatea populară (în locul celei exercitate de rege sau de o elită socială), controlul membrilor comunităţii asupra conducătorilor acesteia (care trebuiau să-şi exercite prerogativele numai în sfera publică şi numai conform legii fundamentale aprobate de populaţie) şi protecţia libertăţilor persoanei împotriva tiraniei conducătorilor politici .-J.S. Mill