Minoritatea Germană din România

Diversitatea și identitatea nu trebuie concepute ca exclusiviste sau izolaționiste, ci ca un cadru al înfloririi personalității umane în trăsăturile sale specifice, în contextul interacțiunii libere cu alte valori social-culturale, într-o evoluție istorica dinamica.

Concepția plurității de identități, e reprezentată de ansamblul drepturilor omului și libertăților fundamentale, la polul opus situându-se politicile de asimilare sau segregație. De aici decurg obligații ale statului de a recunoaște și a proteja atât identitatea individuală a persoanelor care fac parte din minorități, cât și identitatea grupului minoritar, de a adopta măsuri care să permită și să faciliteze exprimarea și dezvoltarea identității.

Astfel, constituția României declară în articolul 1, alineatul 1 că Statul Român este ”stat național..., unitar și indivizibil”, iar ” suveranitatea națională aparține poporului român...”, poporul român incluzând etnicii români și minoritățile naționale, iar legislația românească în domeniul minorităților naționale include norme juridice de protecție împotriva discriminării și norme privind măsurile speciale, incluzând, de asemenea, reglementări în domeniul drepturilor politice, lingvistice și educaționale, cât și accesul la serviciile publice .

Tratatele de pace de la Neuilly, Trianon şi St. Germain au deschis României, după primul război mondial, calea spre statul naţional. Dacă înainte populaţia fusese - cu puţine excepţii - aproape în întregime omogenă, prin destrămarea dublei monarhii şi teritoriile câştigate în urma războiului din Balcani din 1913 şi consfinţite acum prin tratate, a apărut o diversitate din punct de vedere naţional. După maghiari, germanii formau, cu o cotă de 4 % din totalul populaţiei, al doilea mare grup al unei minorităţi naţionale.

Germanii însă nu reprezentau o unitate. Cadrul extern care asigura legătura între germanii din diferitele părţi ale ţării era formarea statului România Mare. Cele 12 grupe de colonişti germani de atunci (saşi transilvăneni, şvabi bănăţeni şi sătmăreni, germani din Basarabia, din Bucovina, din Dobrogea, landleri, germani din Durlach, din Boemia, din Stiria, timişoreni şi ţipţări) se deosebesc între ele atât din punct de vedere al originii lor cât şi al regiunii colonizate şi al momentului venirii lor.

Cele mai mari grupe numeric - dar şi cele mai cunoscute - ale etnicilor germani sunt cea a saşilor transilvăneni şi a şvabilor bănăţeni.

Cea mai veche grupă a populaţiei germane care s-a stabilit în Europa de Sud-Est a fost cea a saşilor transilvăneni, în secolul al 12-lea ei au dat curs chemării regelui ungar Geza al II-lea care a promovat colonizarea germanilor în Est în "Ţara de dincolo de păduri" (terra ultrasilvana) pentru a se proteja de invaziile mongolilor şi ale tătarilor. Denumirea de "Saşi" nu reprezintă nici un indiciu cu privire la originea - din punct de vedere geografic - a primilor imigranţi. Originea lor nu poate fi stabilită clar şi cu exactitate. Probabil că ei sunt, totuşi, în majoritate originari din regiunea renano-franconă a imperiului.

Noţiunea de "Saxones" a fost folosită în documentele indexului cancelariei ungare mai întâi ca atribut al situaţiei lor juridice. Mai târziu ea a evoluat într-o denumire pentru toţi germanii din Transilvania. Prin Bula de aur a regelui Ungariei Andrei al II-lea se asigura saşilor transilvăneni, deja după un secol, o largă autonomie juridică, politică, economică şi clericală. Această autodeterminare s-a pierdut, parţial, abia către sfârşitul secolului al 19-lea, odată cu alipirea definitivă a regiunii la Ungaria.

Şvabii bănăţeni proveneau - cu mici excepţii - la fel de puţin din regiunea Suabia precum saşii transilvăneni din Saxonia. Ei au dat curs apelurilor lansate în secolul al 18-lea de împăraţii Carol al VI-lea, Iosif al II-lea şi împărăteasa Maria Tereza, care au vrut să recolonizeze zona - devastată după retragerea turcilor - cuprinsă între Dunăre, Tisa, Mureş şi lanţul periferic al Munţilor Carpaţi, cu meşteşugari capabili şi conştiincioşi. Coloniştii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană şi Palatinat, câţiva, puţini, şi din Bavaria şi Suabia. La sfârşitul secolului al 18-lea s-a produs alipirea regiunii la Ungaria.