Minorități - perspective legislative

De la ignorare,negare sau oprimare la afirmare şi recunoaştere drumul minorităţilor nu a fost unul lin şi uniform. Probabil că nicioadata în decursul istorie nu a existat o preocupare mai mare pentru soarta lor ca cea din ultimele decenii.

Minoritatea este un cuvânt aplicat de specialist în ştiinţele sociale grupurilor subordonate în termini de putere şi de privilegii în raport cu majoritatea sau grupul dominant. Ȋn afara numărului o minoritate se caracterizează prin trasături fizice sau cultural distincte, calitatetea de membru este involuntară,tratament inegal şi conştiinţa mai mult sau mai puţin intensă a subordonării. Diferitele grupuri minoritare sunt inegale în ceea ce priveşte,puterea, resursele, prestigiul şi valoarea prezumată.Inegalitatea privind puterea şi statusul grupurilor sociale antrenează inegalităţi în distribuţia resurselor materiale şi simbolice.

Conform teoriei echităţii dreptatea sociala poate fi instituită printr-o ajustare materială şi printr-o ajustare psihologică,urmare a unei deformări cognitive a relaţiilor. Teoria echităţii şi teoria primarii relative au evidenţiat procesele necesare conştientizării de către indivizi a relaţiilor înguste şi legitime din societate.

Două sunt dimensiunile identităţii ce definesc, în mod esenţial, raporturile majoritate-minoritate în societatea românească actuală: este vorba despre identitatea naţională şi despre identitatea etnică.

Conceptul de identitate etnică, a părut pe scena ştiinţelor sociale abia în cea de-a doua jumatate a secolului XX, are două accepţiuni. Una care porneşte de la elemente exterioare, fixe, legate de limbă, religie, teritoriu, instituţii, istorie, tradiţii şi cea de-a doua, care pune accentul pe dimensiunea subiectivă, pe conştiinţa apartenenţei la un anumit, grup etnic ca element definitoriu al identităţii etnice.

Naţiunea reprezintă o categorie socială fundamentală pentru înţelegerea societăţilor contemporane. Indiferent de modul în care este concepută, ca grup de indivizi ce împărtăşesc o origine şi elemente culturale comune, sau ca grup definit prin raportarea de tip contractual a indivizilor, ce locuiesc pe un anumit teritoriu, la un set de valori şi principii, naţiunea are drept caracteristică fundamentală faptul că se defineşte ca nivel absolut, suprem al identităţii. Aceasta perspectivă poate duce, astfel, la ipoteza că afirmarea identităţii de minoritate naţională ar scurt circuita logica socială naţiunii.

Relaţiile dintre minorităţi şi majoritate într-o societate multiculturală pot deveni, adeseori, sursa de tensiuni sociale. Tendinţa majorităţii, manifestată într-un mod conştient şi explicit sau, dimpotrivă, inconştient şi implicit, este, în general, de omogenizare, mergând până la impunerea unor modele culturale proprii, întru asimilarea minorităţilor. La rândul lor, acestea pot ceda presiunii sau, dimpotrivă, se vor opune, luptând pentru păstrarea identităţii lor culturale. Această luptă, justificată de frica pierderii identităţii, duce, de multe ori, la atitudini de închidere, chiar de izolare, respectiv la privilegierea unei construcţii identitare bazate pe o viziune esenţialistă asupra culturii.

Legislaţie naţională privind minorităţile

În perioada post 1989 drepturile minorităţilor naţionale din România au fost promovate în mai multe dimensiuni ale politicilor publice: prin instituţionalizarea variatelor modalităţi de participare la actul legislativ şi executiv, respectiv prin variate măsuri legal-instituţionale menite a asigura protejarea, păstrarea şi dezvoltarea variatelor dimensiuni ale particularităţilor identitare ale minorităţilor din România (politici culturale, lingvistice, educationale şi administrative). România este considerată un model european al relaţiilor interetnice, deoarece are legi care sancţionează aspru discriminarea, permite minoritarilor să devină politicieni profesionişti, acceptă învăţământul în limbile diferitelor etnii şi universităţile multiculturale.