Măsurile Educative și Evoluția lor în Dreptul Penal Românesc

Capitolul I

Consideraţii introductive privind reflectarea stării de minoritate pe planul legislaţiei penale

Problema răspunderii penale a minorilor şi problema prevenirii şi combaterii delincvenţei juvenile a constituit şi încă constituie un capitol controversat şi dificil din materia dreptului penal şi a procedurii penale. Discuţiile sunt întreţinute de realitatea infracţională din rândul tineretului, datorată lipsei capacităţii depline de înţelegere a faptelor lor antisociale şi lipsei de experienţa de viaţă. Societatea se vede în situaţia de a se apăra în faţa unor tineri care nu înţeleg semnificaţia faptelor pe care le săvârşesc, iar tinerii nu înţeleg necesitatea societăţii de a se apăra.

Dificultatea în acest domeniu o reprezintă stabilirea exactă a vârstei de la care minorii ar trebui să răspundă penal. Ideea generală este de a ridica această limită de vârstă, cu scopul de a scoate de sub protecţia legii un număr de tineri, cărora nu li se va aplica legea penală, oferindu-li-se astfel o mai bună metodă de reeducare şi prevenire în privinţa săvârşirii de noi infracţiuni. Altfel spus, se încearcă îndreptarea lor prin alte mijloace decât aplicarea unei pedepse.

În legislaţia penală română, problema minorităţii în materie penală este tratată de Codul Penal, în “Partea generala”, “Titlul V ”, în capitolul numit “Minoritatea”. Astfel, legiuitorul român a consacrat, în art. 99, limitele răspunderii penale a minorului :

• alin.1 : Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

• alin.2 : Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

• alin.3 : Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

Astfel, constatăm că legiuitorul român consacră răspunderea penală a minorilor, condiţionată însă de constatarea, pentru cei care aveau 14 ani, dar nu împliniseră încă 16 ani, a existenţei discernământului în momentul săvârşirii faptei, adică a aptitudinii minorului de a înţelege şi voi producerea rezultatului, raportată la fapta concret săvârşită. Prezumţia de incapacitate care operează în acest caz este una relativă, putând fi înlăturată prin dovada existenţei discernământului la data comiterii faptei.

Aceasta este aşadar o faptă prevăzută de legea penală şi nu o infracţiune, neconstituind temei legal pentru angajarea răspunderii penale. Pentru minorii care împliniseră 16 ani la data producerii faptei nu se cere îndeplinirea niciunei alte condiţii suplimentare, în materie operând o prezumţie legală absolută de capacitate.

Pentru aplicarea legii penale, în materia care ne interesează, limita de vârstă trebuie îndeplinită la data săvârşirii faptei şi nu la data descoperirii faptei sau în timpul judecăţii. De asemenea, în cazul infracţiunilor continue, continuate şi de obicei, interesează momentul epuizării, pentru că în raport de această dată se verifică starea de minoritate a făptuitorului.

Minoritatea – cauză care înlătură

caracterul penal al faptei

În articolul 50 Cod penal este prezentată cauza care exclude infracţiunea ce ne interesează în aceasta lucrare, şi anume, minoritatea făptuitorului : nu constituie infracţiune fapta prevăzuta de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Această stare a făptuitorului îl împiedică să devină subiect activ al infracţiunii, întrucât una dintre condiţiile cerute este aceea a capacităţii, adică aptitudinea persoanei de a-şi da seama de caracterul şi semnificaţia socială a actelor sale de conduită şi de a-şi dirija în mod liber voinţa în raport cu aceste acte. Este normal să se întâmple aşa, din moment ce dezvoltarea psiho-fizică a persoanei se dobândeşte în mod treptat, existând astfel o perioadă în viaţa persoanei care nu este caracteristică responsabilităţii.

Potrivit celor două articole care operează în această materie, pe de o parte art. 99 Cod penal, alin. 1 şi 2, în care se prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, sau cel care are între 14 şi 16 ani, dar acţionează fără discernământ, nu răspunde penal şi pe de altă parte art. 50 Cod penal, în care se prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, rezultă clar că starea minorului care acţionează în aceste condiţii se încadrează în una din cauzele care exclud caracterul penal al faptei.

Spre deosebire de iresponsabilitate, unde incapacitatea psiho-fizică este datorată alienaţiei mintale ori altor cauze care determină această stare anormală, în cazul minoritaţii starea de insuficienţă psiho-fizică este una normală şi se datorează vârstei fragede.