Rusia ca Mare Putere Globală

Noua situaţie unipolară de după Războiul Rece a obligat Rusia să se adapteze la o lume cu reguli de neînţeles pentru colosul care, timp de 300 de ani s-a aflat într-o expansiune continuă. După încheierea războiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. „Ruptura dintre Est şi Vest în timpul războiului rece determinase o mare parte dintre locuitorii planetei să considere că Rusia, marea putere euro-asiatică, făcea parte dintr-un alt ansamblu cultural decât Europa occidentală şi Statele Unite...”

În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat trecerea de la statutul imperial la cel post imperial, reprezentând o situaţie deloc agreată de acesta. Este util să observăm procesul de luare a deciziei în Rusia după colapsul URSS, ca şi legăturile dintre guvern şi mediul de afaceri.

Politica externă a noului stat ex-sovietic a fost sinuoasă în mai multe privinţe, ea încercând totuşi să păstreze o constantă: puterea de la Kremlin întruchipată de preşedintele Boris Elţîn care a urmărit promovarea cu consecvenţă a unor relaţii de colaborare cu SUA şi marile puteri occidentale. Desigur această politică nu a izvorât din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental, ci din dorinţa de a reuşi să depăşească cu ajutorul vestului criza economică şi politică, căreia trebuiau să-i facă faţă toate republicile ex-sovietice după dispariţia fostei URSS, fenomen de la care nu face excepţie nici Federaţia Rusă. Chiar dacă forţele liberale au căutat, poate în mod sincer, să-şi însuşească regulile democratice, care să garanteze derularea vieţii politice în mod civilizat, în Rusia a existat şi există încă un potenţial conservator de sorginte ex-sovietică care acţionează pentru restauraţie. Aceste forţe, având în frunte Partidul Comunist, au blocat adesea procesul democratic, punând în pericol evoluţia Rusei spre o reală democraţie. De dragul susţinerii grupării liberale şi forţelor democratice marile puteri vestice au făcut numeroase concesii Moscovei, tolerând inclusiv pretenţiile exagerate ale Federaţiei Ruse, de a fi recunoscută ca unic succesor de drept şi continuator al fostei URSS, deşi pretenţii similare erau îndreptăţite să ridice şi celelalte

republici fost sovietice. „ Criticii au argumentat că subb administraţia Elţîn, politica externă fusese prea concesivă şi nu promovase suficient „interesele naţionale” ale Rusiei”.

Guvernarea Putin aduce majore schimbări în politica internă şi externă. Pe plan intern, Putin dorea monopolizarea tuturor instituţiilor democartice spre a le manui în interes personal: „ Executivul prezidenţial a menţinut controlul politic, reuşind să submineze şi mai mult autoritatea parlamentară. Putin a mărit supravegherea asupra tuturor partidelor politice şi a grupurilor de presiune” . „ În autoproclamata sa „democraşie gestionată”, Kremlinul era hotărât să păstreze cu o mână de fier controlul asupra tuturor instrumentelr importante din punct de vedere politic, instituţional, financiar şi economic.” Ca fost infomator KGB, Putin a reuşit să-şi instaleze „oamenii” în funcţii importante pentru a-şi asigura o mai uşoară gestionare a puterii: „În martie 2001, ministrul apărării, Igor Sergheiev, a fost înlocuit cu Serghei Ivanov, fostul camarad apropiat al lui Putin din KGB.” În ceea ce priveşte economia, oamenii de afaceri şi nu numai au fost remarcabile unelte în mâna liderului, astfel în comparaţie cu politica lui Elţân de ai controla pe oligarhi, Putin îi manevrează pentru a-şi atinge scopurile politicii externe. Rusia duce o dulbla campanie de monopolizare, una internă de distrugere a imaginii Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte afişează o politică externă conform căreia ar dori o cooperare cu Staele Unite ale Americii: „În acestă strategie, punctele tari şi avantajele adversarului sunt exploatate în beneficiul Rusiei, fără să se renunţe la obiectivul ultim de a obţine paritatea cu Statele Unite şi de a dobândi supremaţia în regiunile adiacente ale Federaţiei Ruse”

Un alt aspect important în politica Rusiei îl reprezintă monopolul asupra resurselor naturale, în special al petrolului şi al gazului: „Prezenţa firmelor străine le deschidea accesul spre piaţa mondială, în timp ce Rusia, ea insăşi una dintre ţările producătoare de petrol, nu constituia un debuşeu interesant : cursul ţiţeiului brut se negocia acolo la preţuri mult mai mici, iar Rusia nu avea nevoie de petrolul lor, întrucât capacităţile ei de extracţie erau suficiente pentru a satisface cererea naţională şi a genera venituri importante graţie exporturilor. Totuşi, Rusia dispunea de un atu care îi conferea un avantaj considerabil : cu o singură excepţie, toate căile de tranzitare a ţiţeiului brut traversau teritoriul ei. Asta însemna că, pentru a scoate petrolul din fostul spaţiu sovietic, operatorii străini erau obligaţi să trateze cu Rusia.”