Teorii ale Dreptății

Teorii ale Dreptății

Ideea de dreptate a luat multe forme, fiind analizată din diverse perspective: din perspectiva dihotomiei Bine-Rău, sau prin analiza raportului dintre indivizi sau dintre societate și cetățenii săi. Astfel, termenii "drept" și "dreptate" sunt folosiți în contexte foarte diferite, pentru a realiza susțineri morale și politice foarte diverse.

Atunci când ne referim la dreptate asociem cel mai adesea și ideea de Bine, deci și de morală. Totodată, conceptual de “dreptate” e atât de larg, încât de-a lungul timpului, a fost echivalată cu virtutea însăși. Aristotel considera că “Dreptatea [...] este privită în general ca o suverană a virtuților, mai strălucitoare decât luceafărul de seară, mai strălucitoare decât luceafărul de zi.” În general, dreptatea este considerată una din trăsăturile fundamentale ale unei societăți. De altfel, într-una din primele fraze ale monumentalei sale lucrari O teorie a dreptatii, John Rawls afirma cu forță acest lucru: "Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăți".

Sensul primar al dreptății se referă la modul în care indivizii sunt tratați în societate de către ceilalți indivizi sau de societate în ansamblu. Se asociază popular și ideea de justiție, de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, făcându-se apoi o distincție între ceea ce i se cuvine ca merit și ceea ce i se cuvine ca răsplată. Romanii spuneau că ”dreptul esta arta binelui și a dreptății”, adică vedeau dreptul ca mijloc de împărțire a dreptății. Astfel ajungem la o clasificare a lui Aristotel, dreptatea distributivă, ale cărei reguli impun un anumit mod de distribuire sau împărțire a bunurilor și dreptatea retributivă sau dreptatea bazată pe recompensă sau pedeapsă. Se observă că în ambele cazuri avem de-a face cu o dreptate procedurală, cu o anumită modalitate de a face dreptate.

În analiza cetății ideale din Republica , Platon pune problema dreptății în formula sa clasică și o caracterizează în două sensuri. În primul apare în ipostaza de virtute care face cu putință ca alte virtuți să ia ființă. În al doilea rând apare ca ”oikeopragie” , în sensul că fiecare locuitor din cetate trebuie să facă ceea ce îi este propriu: “Căci am stabilit și am spus de multe ori, dacă îți amintești, că fiecare ar trebui să nu facă decât un singur lucru în cetate, lucru față de care firea sa ar vădi, în mod natural, cea mai mare aplecare.(…) "să faci ce este al tău și să nu te ocupi cu mai multe, este dreptatea(…)să faci ceea ce îți aparține.” Pentru filosoful grec, dreptatea este cea mai frumoasă ”specie de bine”. Platon consideră că statul nu va fi drept atât timp cât părțile sale nu vor acționa în baza ”oikepragiei”, tot așa și omul va fi drept, dacă toate părțile sufletului își vor împlini funcțiile. Concepția lui Platon diferă de ideile noastre referitoare la dreptate, dacă noi înțelegem un gen de egalitate în tratamentul indivizilor, filosoful grec consideră dreptatea ca fiind o proprietate a statului.

Aristotel însă, vede dreptatea dintr-un alt punct de vedere, mult mai larg și mai complex. Astfel el analizează în Etica nicomahică și în Politica conceptul de dreptate, care nu mai are aceeași valoare ca la Platon. Dreptatea nu mai este o virtute oarecare și nici parte integrantă a acesteia, este virtutea perfectă, ”dreptatea concentrează în ea întreaga virtute.” În ceea ce privește natura ei, dreptatea apare ca habitus și ca medietate. Prima ipostază de habitus sau de obișnuință apare doar ca un efect al rațiunii asupra faptelor omului, și nu a afectelor, ea este ”însăși natura specifică a virtuții” . În ceea ce privește cea de-a doua ipostază, filosoful grec consideră că omul e mereu înclinat când spre exces, când spre insuficiență, iar dreptatea apare ca ”dispoziție habituală ce păstrează linia de mijloc”. Partea inedită a filosofiei lui Aristotel o reprezintă clasificarea dreptății în general și particular. Prima se referă la egalitatea numerică în cetate și în fața legii. În cazul celei de-a doua se disting dreptatea corectivă, care are la bază tratamentul egal al indivizilor și dreptatea distributivă, conform căreia repartiția avantajelor și a onorurilor se realizează pe baza principiului proporționalității. Astfel e introdus conceptul de egalitate proporțională, oamenii sunt egali numai în cazul în care au merite egale. De inspirație arisotelică vor fi cele două curente moderne, al egalității și al echității.