Constrângeri și favorabilități în perspectiva dezvoltării durabile a spațiului minei Petrila

INTRODUCERE

Mina Petrila reprezintă în mod cert unul din monumentele cele mai de seamă ale patrimoniului industrial minier din Valea Jiului, atât prin prisma faptului că marchează începutul unei activități care va deveni emblematice pentru imaginea acestei zone, dar și fiindcă multitudinea obiectivelor patrimoniale reprezintă elemente importante ale evoluției mineritului de aici. Mai mult de atât, comunitatea locală și-a asumat ca in nicio altă localitate din Valea Jiului, mina ca pe o componentă definitorie a identității culturale, lucru dovedit de eforturile lăudabile de salvare a patrimoniului industrial în contextul pericolului de distrugere care părea la un moment dat inevitabil.

Făcând o scurtă retrospectivă a dezvoltării Minei Petrila, putem considera punctul de început, primele prospecțiuni ale zăcămintelor din proximitatea acestui areal care au loc în anul 1840, derulate fiind de către baronul Viktor Maderspach împreună cu frații Karol și Rafael Hoffman. (Gălațan-Jieț, 2009). Primele concesiuni miniere vor fi realizate în anul 1859 de către Statul Maghiar iar în deceniul următor, se fac o serie de lucrări menite a pregăti activitatea industrială dintre care cele mai importante rămân construirea liniilor ferate Simeria-Petroșani, Petroșani-Petrila și a Puțului Deak. În decembrie 1869, se va deschide aici prima exploatare oficială denumită Mina Deak-Ferenc, iar în aceeași perioadă apar primele colonii de muncitori. (Baron, 1998)

În perioada 1879-1895 exploatarea minieră se află în posesia Societății Anonime de Mine și Furnale Brașov iar între 1895-1920, în posesia Societății Salgotarjan, care întreprinde o serie de îmbunătățiri relevante pentru dezvoltarea activității industriale. Astfel, în anul 1900 este instalată prima stație de rambleere hidraulică din Valea Jiului, iar în anul 1913, se montează o nouă mașină de extracție și este construit turnul metalic al Puțului Deak.

După primul război mondial, intrarea minelor în proprietatea statului român justifică eforturile de modernizare a Exploatării Miniere Petrila, intrată din 1920 în administrația Societății Anonime Petroșani. A fost amenajat un nou puţ în anul 1926, prevăzut cu un turn metalic, deoarece bătrânul puţ Deak (dat în folosinţă în 1869), nu mai făcea faţă necesităţilor producţiei. Lângă noul puţ, au fost construite sala cazanelor, sala maşinii de extracţie, sala compresoarelor şi instalaţia de rambleu. Planul de raționalizare al producției de la sfărșitul deceniului al treilea prevedea construirea Preparaţiei Petrila, precum şi a furnicularului Aninoasa-Petrila. La acestea s-au adăugat realizarea unei legături de transport între Mina Petrila, Preparaţia Petrila şi Gara CFR din Petroşani. În anul 1938, se începe construirea noului puţ centru şi a turnului de extracţie, iar în 1943 a fost montată o nouă maşină de extracţie, de tip Leonard-Ilgner, cu o putere de 2150 KW. (Jujan, Svoboda, 2009)

În perioada postbelică, Mina Petrila este încadrată pe rând în SovRom Cărbune (1949- 1953), Combinatul Carbonifer Valea Jiului (1954-1969), Centrala Cărbunelui Petroșani (1970-1977) Combinatul Minier Valea Jiului (CMVJ - 1977- 1989). Au loc acum o serie de îmbunătățiri majore datorate implicării masive a regimului comunist, în planurile căruia industria energetică juca un rol central în economia țării. Astfel, în anul 1948, este finalizat Puţul Centru, numit generic în epocă “Puţul Ana Pauker”, iar între anii 1970-1975 s-a construit Puţul 2 Est, care deservea şi areajul minei.

Pe fondul restructurării economiei din perioada postdecembristă, Mina Petrila a cunoscut o evoluţie profund descendentă. Reorganizarea mineritului din Valea Jiului plasează exploatarea în componența Regiei Autonome a Huilei din România (1990-1998), apoi în Compania Națională a Huilei (1999-2012). Aceste încercări s-au dovedit ineficiente, iar în anul 2012 unitatea este încadrată alături de cele de la Paroșeni şi Uricani în categoria exploatărilor neviabile. Pentru gestionarea acestora s-a constituit Societatea Naţională de Închideri Mine Valea Jiului al cărei program reglementa închiderea acestora până în anul 2018.

Prima exploatare închisă a fost chiar Mina Petrila în ziua de 30 octombrie 2015, punându-se capăt unei activități de un secol și jumătate. Necazurile nu s-au oprit aici, deoarece primăria a hotărât demolarea vechiului areal minier în locul căreia urma să fie amenajat un spaţiu pentru investiţiile viitoare. Din fericire, la puţin timp după începerea demolărilor, Ministerul Culturii ca răspuns la solicitările alarmante ale comunităţii locale, a impus aplicarea unui climat de conservare a bunurilor industriale motivând decizia prin încadrarea unora din acestea în Lista Monumentelor Istorice. (Cosma, C., 2015)

Cu toate acestea, situaţia s-a menţinut dificilă deoarece, în contextul implementării noului proiect de conservare a patrimoniului industrial, este necesară o ecologizare a arealului minier iar o parte din clădirile deteriorate trebuiesc dărâmate. Indecizia autorităţilor în ceea ce priveşte clădirile respective, costurile ridicate pe care le presupune protecţia arealului, dar şi apariţia unor dificultăţi în gestionarea acestuia conturează o realitate tot mai complicată.

Ipoteza sugerată în acest studiu este faptul că, bazându-ne pe valoarea patrimonială crescută a sitului minier și luând în considerare o serie de elemente favorabile precum și specificitățile contextului general al localității, există o posibilitate importantă de aplicare a unui model de dezvoltare durabilă.