Hermeneutica Ceremonialului Nupțial

HERMENEUTICA CEREMONIALULUI NUPŢIAL

Termenul de hermeneutică a luat naştere în secolul al XVII-lea şi desemna arta interpretării. În epocile de restructurări profunde, hermeneuticii îi revine sarcina de a demonstra felul în care omul şi-a păstrat propria fiinţă. Când ,,evidenţa interpretării sensului începe să fie subminată, gândirea recurge la reglementări fortificatoare”.

Hermeneutica are în vedere atât latura gramaticală, cât şi cea personală a interpretării, apropiindu-se de ceea ce grecii numeau techne. Această disciplină are, în opinia lui Schleiermacher, rolul de a trece dincolo de text, pentru a scoate în evidenţă spiritul autorului, plecând de la semnele în care acesta se obiectivează.

Hermeneutica a fost definită, astfel, teoria interpretării comprehensive, a interpretării care conduce la înţelegere. Conceptul de hermeneutică reface etapele fundamentale ale acestei discipline, iniţial sacră, de interpretare a voinţei zeilor şi mesajelor divine, apoi profană: juridică, literară, filozofică. Hermeneutica este deci arta, metoda sau ştiinţa descifrării semnificaţiilor religioase şi de orice altă natură.

Un important instrument de lucru al etnologului sau antropologului este hermeneutica materialelor etnografice, dar aceasta trebuie să reconstituie realitatea socială pe care o vizează, pornind din interiorul societăţii, din cadrul structurilor de sensibilitate, elaborând o construcţie în acord cu imaginea pe care societatea respectivă o avea despre realitatea înconjurătoare.

Hermeneutica ne spune povestea din spatele cuvântului, naraţiunea care susţine semnificaţia cuvântului şi îi conferă un sens, tot aşa cum mitul povesteşte simbolul şi îi asigură circulaţia.

Triada conceptelor hermeneuticii: explicitare, interpretare, comprehensiune (înţelegere) funcţionează în mod tradiţional prin prezumţia că orice hermeneut ajunge să înţeleagă doar după ce în prealabil a explicitat şi interpretat semnele.

Pentru hermeneutica tradiţională, clasică, sarcina interpretării este de a restabili sensul iniţial, originar şi adevărat al gândirii. Gândirea se pierde în expresie şi interpretarea, urcând spre sursă, reface sensul adevărat.

Obiceiurile vieţii de familie nu se leagă direct de activitatea productivă a omului, nu au o funcţie strict utilitară, ele marchează în primul rând raporturi sociale, implicând şi determinarea lor naturală. Ele se practică la date diferite, în funcţie de evenimentul care le solicită şi o singură dată în viaţa unui individ. Principiul fundamental care structurează aceste obiceiuri este acela conform căruia individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existenţă prezentă la una nouă, care implică un alt sistem de relaţii sociale, un alt mod de comportare.

Riturile de trecere sunt forme totale de comunicare, prin acţiunea omului cu macrocosmosul, cu microcosmosul, dar şi cu Sinele. Ele au luat naştere ca discursuri şi au evoluat spre un Text, care nu şi-a pierdut natura discursivă şi care a ridicat la un nivel superior intenţia de comunicare.

Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei la societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul. Această trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri, care sunt numite de unii specialişti „rituri de trecere”. Ceremonialul nunţii poate fi şi el schiţat după aceste rituri. Astfel vom avea:

1. riturile pre-liminare, care cuprind logodna şi peţitul;

2. riturile liminare, care cuprind nunta propriu-zisă;

3. riturile post-liminare, care fac încadrarea noii familii în viaţa satului, reprezintă începutul unui nou drum pentru cei căsătoriţi.

Natura socială a ceremonialului nupţial este amplificată de faptul că el implică doi indivizi care participă, cu roluri diferenţiate, la acelaşi ceremonial; scopul este cel biologic, dar cadrul care îl condiţionează este cel social. Prin căsătorie se asigură cadrul social împlinirii funcţiei biologice fundamentale a speciei, acela de perpetuare. Această funcţie este reinterpretată pe plan social: perpetuarea neamului, cu sensul de familie, înseamnă perpetuarea numelui, iar moartea fără urmaşi este una definitivă, de aici provine spaima tradiţională a familiei fără copii, care are rezonanţe în basmul fantastic:

,,Câte pene pe cocoş,

Atâţia coconi burduhoşi,

Câte pene pe găină,

Atâţia coconi la slănină”.