Managementul Turismului Cinegetic

România este o ţară cu o mare biodiversitate şi cu un procent ridicat de ecosisteme naturale intacte. Aici se găseşte cea mai mare suprafaţă de pădure naturală din Europa şi pe teritoriul ei sunt numeroase culoare de migraţie. Nivelul ridicat al diversităţii ecosistemelor şi localizarea geografică se reflectă în bogaţia floristică - peste 3500 de specii de plante superioare şi faunistică - peste 30.000 de specii. Fondurile de vânătoare ce au o mărime minimă de 5.000 ha la câmpie, 7 ha la deal şi 10.000 ha la munte, sunt de multe ori grupate în complexe cinegetice cu suprafeţe mari, pentru un management integrat şi durabil al speciilor de interes cinegetic.

În conformitate cu Legea nr. 103/1996 în Romania există 2147 de fonduri de vânătoare. Suprafaţa medie a unui fond de vânătoare este de cca. 10.000 de ha. În orice fond de vânătoare există o specie de vânat care are o valoare mai mare din punct de vedere cinegetic. Această specie se numeşte vânatul principal. Privit sub acest aspect, fondul cinegetic al României se împarte astfel: Iepurele: 15.200.000 ha ; Căpriorul: 3.900.000 ha ; Cerbul: 2.800.000 ha ; Capra neagră: 220.000 ha ; Vânatul de baltă: 545.000 ha.

Turismul cinegetic se adresează iubitorilor de aventuri cinegetice şi pescarilor, existând un bogat fond de vânătoare: urşi, mistreţi, căprioare, iepuri, şi piscicol: păstrăv, mreană, boisten. Specia principală din zona montană, care prezintă interes cinegetic major, este cerbul carpatin. Pe pârâul Valea Putnei, în localitatea cu acelaşi nume, este amplasată o păstrăvărie aparţinând Ocolului Silvic Pojorata care produce păstrăv pentru consum şi puieţi pentru popularea apelor de munte. O dată cu extinderea activităţii de vânătoare, s-a dezvoltat şi turismul cinegetic. Sarcani Arpad, directorul uneia dintre cele mai mari firme care organizează vânători exclusiv pentru străini, spune că, în ultimii trei ani, majoritatea clienţilor săi au fost spanioli. Aceştia i-au detronat pe germani care deţineau supremaţia. Sumele pe care străinii le plătesc pentru un sejur cinegetic arată că, atunci când vine vorba să-şi adauge în palmares un trofeu, vânătorii sunt dispuşi să cheltuiască sume exorbitante. “Cel mai ieftin sejur este pentru cei care vin să vâneze un căprior, de exemplu, adică un trofeu mediu. Pentru trei zile de vânătoare, ei trebuie să achite 2.000 de euro. Cei care vin pentru un urs de 500 de puncte plătesc pentru trei-patru zile între 15.000 şi 18.000 de euro.

Cu aceşti bani pot vâna în Africa, timp de 10-12 zile, 15 specii de zebre, antilope etc., dar vânatul de la noi este mai valoros”, declară Sarcani Arpad.

1.1. Istoric al vânătorii

Vânătoarea este sportul care constă în urmărirea şi uciderea animalelor sălbatice pentru a procura hrana, sau pur şi simplu de dragul aventurii sau pentru a petrece timp în mijlocul naturii. Oamenii au vânat încă din vremurile preistorice pentru a face rost de hrană pentru ei şi familiile lor, pentru blănuri şi îmbrăcăminte. Odată cu dezvoltarea agriculturii, creşterii animalelor şi, în cele din urmă, a manufacturii, vânătoarea şi-a diminuat treptat importanţa ca mijloc de supravieţuire. Datorită provocărilor şi divertismentului sau ca sport, vânătoarea a rămas totuşi o activitate populară chiar şi în timpurile moderne. Nobilimea Egiptului antic, Greciei antice şi Romei îşi petrecea timpul liber vânând. Istoricul grec Xenofan argumenta că vânâtoarea este un bun al societăţii prin faptul că recrearea promovează starea de bine şi sănătatea menită vânătorului. Prima lege menită să protejeze animalele sălbatice nu a fost instituită decăt în secolul al XIII-lea, când Kublai Khan, împăratul mongolilor, le-a interzis supuşilor săi să vâneze în timpul perioadelor de împerechere a animalelor.

Inventarea prafului de puşcă în secolul al XIV-lea şi perfecţionarea carabinei cu cocoş în secolul al XV-lea au schimbat drastic metodele de vânătoare. Dacă momeala şi capcanele, arcul şi săgeata, şoimii şi ogarii erau folosiţi în trecut, carabinele uşurau acum doborârea păsărilor şi animalelor de la distanţe mai mari şi în număr mai mare. În zilele noastre vânătorii folosesc carabine şi puşti în acest sport; puştile şi carabinele de calibru 22 mm sunt folosite în general pentru vânat mic, cum ar fi veveriţele şi iepurii, iar carabinele de calibru mai mare sunt utilizate pentru animale cum ar fi căprioara şi cerbul. Pentru păsări cum ar fi raţele, gâştele, porumbeii şi fazanii se folosesc puşti cu calibrul de 12-20 mm. Susţinând că metodele primitive fac vânătoarea mai antrenantă, mulţi vânători s-au întors la utilizarea arcului cu săgeţi, în special pentru căprioare, iar unii folosesc carabinele cu înarcare pe ţeavă. Şi în România vânătoarea a fost un sport practicat de-a lungul întregii istorii de către clasele conducătoare. Fiind o ţară cu foarte multe păduri şi codri adânci, România dispune de un fond cinegetic bogat şi variat. Chiar şi în prezent, în epoca modernă, este una dintre ţările europene cu cel mai bine conservat fond forestier, datorită defrişărilor reduse ca suprafaţă şi infiinţării monumentelor naturale protejate prin lege.

I.2. Turism de vânătoare în România

Aproape 2 milioane de iepuri, sute de mii de păsări şi păsărele, 30 de mii de urşi, 50 de mii de lupi, 10 mii de jderi, căpriori, mistreţi, cocoşi de munte, capre negre, cerbi carpatini, raţe şi gâşte, o mare populaţie de vânat se aruncă în faţa puştii în pădurile României, făcând din ţara noastră una din cele mai căutate pentru turismul cinegetic. România deţine unele specii rare, complet dispărute sau pe cale de dispariţie în restul Europei, dar care aici se pot vâna (cu autorizaţii speciale) în cantităţi limitate.

Turismul de vânătoare este unul V.I.P., fie că îşi atrage clientela din rândul demnitarilor români, fie dintre turiştii străini care vin să cheltuiască aici bugete importante, net mai mari decât în cazul tuturor celorlalte forme de turism de distracţie şi recreere.

Turismul de vânătoare este organizat ca industrie numai în ceea ce îi priveşte pe turiştii străini. Vânătorii români se racolează mai mult dintre pădurari şi relativi ai acestora. Prin integrarea într-o asociaţie de vânătoare, cei interesaţi plătesc o cotizaţie anuală şi beneficiază de dreptul de a avea şi utiliza o armă de vânătoare pe teritoriul deţinut de asociaţia cinegetică. Incursiunile de vânătoare de lungă distanţă ale acestora sunt rare şi au ca ţintă predominant Delta Dunării sau unele păduri montane. O altă categorie de vânători români, una cu o arie de migraţi „mult mai mare, extinsă practic la nivel naţional, este reprezentată de V.I.P.-uri care beneficiază de o infrastructură specifică. Încă de pe timpul comunismului, vânătoarea s-a impus ca o atitudine trendy“, într-un fel de aristocratizare a puterii comuniste, semnalul de începere a vânătorii fiind dat chiar de şeful statului, Nicolae Ceauşescu. După 1990, preşedinţii României s-au arătat mai puţin dispuşi să pună mâna pe armă, dar vânătorii au avut ca reprezentanţi de frunte şefi de Guvern, secondaţi de mai mulţi miniştri, şefi ai serviciilor speciale, oameni de afaceri şi alte personalităţi care conferă acestei activităţi un statut de înaltă clasă.