Muzeul Brukenthal

1.PALATUL BRUKENTHAL

În momentul în care Samuel von Brukenthal a decis să-şi ridice fastuoasa reşedinţă din Sibiu, aspectul medieval al Pieţei Mari era deja modificat prin construcţia de pe latura nordică a două edificii de mari dimensiuni, biserica şi seminarul iezuit (1726 - 1733). Pe latura de vest, prin demolarea casei moştenite de soţia sa de la tatăl ei, senatorul Daniel Klockner şi a unei alte clădiri achiziţionate în vecinătate (1775), lui Samuel von Brukenthal i se oferise terenul propice pentru iniţierea construcţiei palatului la un an după numirea sa în funcţia de guvernator al Transilvaniei (1777). Din păcate, nici la ora actuală numele arhitectului clădirii sibiene nu este cunoscut, opiniile specialiştilor vizând nume ca Johann Eberhardt Blaumann (arhitect sibian, constructor al palatului Banffy din Cluj) sau unul din arhitecţii familiei vieneze Martinelli, Josef Frantz, neavând acoperire documentară se constituie doar în ipoteze. În mod cert însă, decizia finală prin care s-a încurajat un proiect sau altul, i-a aparţinut beneficiarului. Dificultatea majoră în edificarea “casei noi” consta în obligaţia de a respecta cele două parcele demolate, de aici rezultând şi planul oarecum neregulat datorită traseului frânt al laturilor de sud şi de nord. Elementele determinante în edificarea noii clădiri au fost deci: necesitatea înscrierii într-un spaţiu delimitat, apoi gustul şi voinţa ctitorului, aflate în strânsă relaţie cu “moda” epocii. In ceea ce priveşte această din urmă condiţie, în Europa centrală dominată de barocul vienez s-a cristalizat un anumit tip de clădire urbană ce se deosebeşte de marile palate construite în spaţii deschise, deşi există şi asemănări, mai ales în privinţa organizării interioarelor. Spre deosebire de palatele înconjurate de parcuri, edificiile construite în interiorul oraşelor medievale sunt strict limitate la existenţa parcelelor iniţiale. Palatul construit de către S. V. Brukenthal are un plan dreptunghiular, închizând între laturile sale o curte interioară. Accesul în plat şi spre curte se face printr-un portal plasat în axul laturii înguste dinspre frontul străzii, iar pe latura opusă pasajul corespunzător celor trei deschideri facilitează ieşirea în curtea a doua, unde iniţial se aflau grajdul şi alte anexe gospodăreşti. Faţada principală a palatului, ieşită mai în faţă în comparaţie cu frontul celorlalte clădiri din piaţă, este o realizare târzie, în care arhitectul s-a îndepărtat oarecum de la canoanele unui baroc spectaculos, manifestând predilecţie pentru un stil mai ponderat. Verticalitatea sugerată de pilaştri dublaţi şi acoperişul mansardat întrei trepte, este contrabalansată de rezolvarea apareiajului cu brâie orizontale a parterului. Elementele decorative cele mai frecvent folosite sunt ghirlandele, cununile, rozetele, casetele, măştile, toate executate din piatră de către meşterul pietrar Anton Hertzum. Ancadramentul de piatră al portalului, bogat decorat cu elemente de plastică, dintre care menţionăm blazonul aurit al guvernatorului, este flancat de câte o coloană deasupra cărora se ridică antablamentul încoronat de urne baroce. Întreg portalul, aşa cum rezultă din contractul încheiat la 10 august 1777, este opera sculptorului clujean Simon Hoffmeyer pe care îl vom găsi apoi, până la moarte, printre cetăţenii Sibiului. Din pasajul de trecere, compartimentat în trei travee prin mijlocirea unor coloane masive, se poate accede în curtea palatului. Aici, în axul corpului transversal din fundal, se află un al doilea portal organizat ca şi primul, cu deosebirea că locul coloanelor a fost preluat de atlanţi. Sculptorul care a realizat acest portal este, cel mai probabil, acelaşi Hoffmeyer, iar rezolvarea artistică este inspirată de un model răspândit în Imperiul Habsburgic, la Viena (poate palatul Daum-Kinsky), Bratislava sau Györ (palatul Zichy). Parcurgând un al doilea gang, organizat pe trei nave, pătrundem în curtea a doua unde se ridică corpurile de clădire realizate în cea de a doua etapă de construcţie, în anii 1786 -1788: o aripă ce leagă tractul transversal al palatului de edificiul fostului grajd plasat de asemenea, transversal în limita din spate a terenului. Conform uzanţelor baroce, primului etaj i se acordă o atenţie cu totul specială. Accesul se realizează pe mai multe căi: o casă a scărilor ce se deschide din gang în stânga, apoi, alte două scări plasate în centrul aripilor laterale care ofereau posibilitatea organizării unor apartamente a câte trei încăperi (cameră de primire, dormitor, cabinet) rezervate oaspeţilor. Etajul al II-lea găzduia de la început galeria de pictură şi biblioteca situată în aripa transversală. Dintre încăperile primului etaj se remarcă cele cinci amplasate la faţadă. Cea mai fastuoasă încăpere era salonul (sala de muzică), alături de care erau situate camere de primire, iar în flancuri, cabinete. Amenajării acestora, Brukenthal i-a acordat o deosebită atenţie. Cele trei încăperi centrale mai păstrează parţial tapetul originar din mătase, iar încăperile din flancuri, cabinete de lucru, care evidenţiază interesul pentru chinoiserie, au fost tapetate cu cartoane pictate cu motive orientale : pomi şi tufe cu flori, păsări exotice. De la aceste motive decorative, care în unele palate din Europa centrală sunt realizate în pictură, camerele din flancuri sunt numite şi camere cu păsări. Pentru acest gen de lucrări au fost angajaţi mai mulţi tapiţeri, numele a doi dintre ei fiindu-ne cunoscute: Johann Tauffer din Viena şi Nicolaus Jaffer din Eisenstadt. Alte elemente de valoare artistică sunt stucaturile de pe plafoane (autor Johann Bauernfeind, sosit de la Viena), tâmplăria artistică, opera aceluiaşi Bauernfeind, iniţial calfă a lui Ludwig Christian Hezel, sobele de faianţă aduse de la Viena şi realizate, cel puţin în parte, după proiecte ale lui Simon Hoffmeyer, candelabrele din cristal. De o valoare artistică excepţională sunt medalioanele cu reliefuri din lemn de tei grunduit şi aurit, plasate deasupra ancadramentelor uşilor a patru încăperi de la primul etaj, aşa numitele supraporte. Încăperile din flancuri, unde decorul este de factură orientală, au câte două supraporte reprezentând figuri de chinezi. Mai mult, o figură de chinez şezând apare şi pe relieful aurit de pe urna sobei-cămin din flancul drept. Celelalte două încăperi au câte patru medalioane deasupra uşilor şi între ferestre, tematica fiind la modă în secolul al XVIII-lea şi anume, operele lui Publius Ovidius Nasso. Dacă în stânga salonului (privind dinspre piaţă) apar patru scene din Istoria lui Bacchus, Pan şi Sylen, medalioanele din încăperea din partea opusă pot fi identificate mai precis. Scenele de aici îl reprezintă pe Narcis, Endimion şi Luna, Clytia transformată în floarea soarelui şi, în final, Poetul Arion salvat de delfin. Toate aceste supraporte sunt realizate de sculptorul Simon Hoffmeyer, căruia i-au servit drept model gravuri ale francezului Bernard Picart (1673 - 1733), după pictorul flamand Abraham van Diepenbeck, întrunite într-un album cu ilustraţii la operele lui Ovidius (Musen - Tempel, Amsterdam, 1733). Parţial aceeaşi sursă de inspiraţie a fost oferită şi pictorului care a decorat o încăpere de mici dimensiuni alăturată camerei de colţ din stânga. Aici pereţii sunt integral acoperiţi cu un decor pictural ton în ton în maniera camaieu , cele 12 panouri reprezentând scene din Istoria lui Hercule. Autorul picturilor, fără a fi identificat cu precizie, pare să fi fost Franz Neuhauser jun., activ la Sibiu în calitate de profesor de desen de prin 1790. Alt meşter activ pe şantierul palatului din Sibiu a fost pictorul Johann Krempels, care în anul 1799 execută, după desenele profesorului Franz Neuhauser jun., o pictură decorativă în sala mare de la etajul II al aripii transversale (azi văruită) şi probabil lui îi aparţin şi picturile ce imită tapetul cu păsări aplicate în zona din spatele unor sobe. De asemenea, scaunul de lemn al acoperişului a fost executat de către meşterul dulgher Franz Burger, cel care între anii 1779 - 1786 a condus lucrările de construcţie ale noii şcoli (actualul liceu Brukenthal ). Palatul Brukenthal din Sibiu reprezintă una din comorile de artă barocă din Europa centrală. Afirmaţia noastră poate fi susţinută, în primul rând, prin starea deosebită în care sunt păstrate o serie de elemente originare. Sunt extrem de puţine edificii de o factură asemănătoare în care să fie conservate în forma iniţială detalii precum piesele de marchetărie, tâmplăria artistică, elemente de lăcătuşerie (clanţe, încuietori de uşi, broaşte), inclusiv geamuri originare, cu compartimentarea iniţială realizată prin intermediul baghetelor de plumb. Construcţia acestui impozant edificiu a avut ca scop, încă de la început, realizarea unui cadru propice pentru conservarea unei colecţii de artă şi antichităţi de o valoare inestimabilă. Faţada principală a palatului a fost restaurată în anii 1973 -1974. Începând cu anul 1998 clădirea urmează să fie supusă unor noi lucrări de restaurare.