Parc Guell - Orasul-Gradina de Antoni Gaudi

1.1 Istoricul

Parcul Guell a fost de la început un proiect ambiţios. El are la bază ideea de "grădină-oraş" aşa cum a fost propusă de urbanistul Ebenezer Howard, atât de utilizată în spaţiul britanic la sfârşitul secolului al XIX-lea. Totul a început cu Eusebio Guell, care, inspirat de acest concept, a dorit să construiască o zonă rezidenţială luxoasă. El a cumpărat în 1899 un teren situat pe colina El Carmel. În 1900, Gaudi a fost angajat să realizeze proiectul necesar pentru construcţia complexului rezidenţial.

El a conceput un plan ce cuprindea 60 de parcele şi un generos spaţiu verde. Amplasamentul înălţat l-a făcut pe Gaudi să-i asocieze o simbolistică atractivă pentru nobilimea vremii, care urma să se mute într-o zonă idilică, aproape paradiziacă. Însă grandiosul proiect a fost un eşec. La dezvoltarea amplasamentului s-a lucrat numai patru ani, după care lucrările au fost stopate. Parcelele au fost vândute rând pe rând unor persoane sau firme care s-au depărtat de planul existent. În 1918, contele Guell încetează din viaţă fără să-şi fi văzut visul realizat. Ce mai rămăsese din proiectul iniţial era zona verde, pe care urmaşii contelui au vândut-o Primăriei din Barcelona. Autorităţile locale au decis s-o păstreze ca parc public. UNESCO a inclus-o pe lista sa cu monumente protejate în anul 1984.

Această lucrare care îmbină arhitectura peisageră cu cea constructivă este una din creaţiile emblematice ale lui Antoni Gaudi. Comanditarul, contele Eusebi Guell i Bacigalupi, a fost unul dintre cei mai importanţi mecena ai arhitectului şi promotori ai noii arhitecturi moderniste a Barcelonei. El a vrut să construiască în cartierul de nord al oraşului un ansamblu urban inspirat din conceptul de oraş grădină, unde putea trăi la aer curat, departe de poluarea industrială care începea deja să se simtă la începutul secolului al XX-lea. Ajutat în special de peisagistul Rubio Berenguer, gaudi a lucrat la amenajarea parcului din 1900 până în 1914 şi şi-a ales aici reşedinţa permanentă, aşa cum am văzut. Parcul Guell a fost conceput iniţial ca o lotizare pentru reşedinţe particulare. Gaudi a urbanizat zona deluroasă împărţind-o în parcele prevăzute cu locuri pentru grădini şi cu dotări pentru a asigura tot confortul locuitorilor noului cartier. Pentru că betonarea terenului ar fi fost prea scumpă, l-a lăsat accidentat aşa cum era, construind viaducte, străzi şi pieţe, într-o sistematizare foarte spectaculoasă. Ceea ce nu s-a mai construit însă în Parcul Guell au fost casele. Din raţiuni economice, ceea ce trebuia să devină un cartier rezidenţial, a rămas însă unul dintre parcurile de plimbare şi destindere cele mai atrăgătoare şi frecventate ale Barcelonei.

1.2 Incadrarea in mediu

Gaudi a dus aici arhitectura peisageră la un adevărat apogeu, pentru că nimic nu seamănă cu parcurile clasice englezeşti, de la care a pornit iniţial. Există în parcul Guell o contopire perfectă între lucrurile construite de mâna omului şi natura înconjurătoare, un univers de poveste, care te cucereşte şi te îndeamnă să-i explorezi cotloanele ascunse.

Viaductul principal este susţinut de stâlpi de cărămidă îmbrăcaţi în piatră, cu forme ciudate amintind de scoarţa palmierilor, care par să se agaţe de natura din jur. Dedesubt intri pe un culuar lung, ca o peşteră care nu se mai termină, şi dacă soarele nâar intra printre coloane, ai avea sentimentul că pătrunzi în măruntaiele pământului. Ajungi treptat la nivelul de sus al parcului într-o piaţă mare, acoperită cu nisip şi mărginită de o banchetă fixă ondulată decorată cu ceramică spartă, aşa numita trencadis, în culori incredibile. Ele strălucesc puternic în lumina soarelui şi de la înălţimea platformei ţi se dezvăluie o superbă perspectivă asupra Barcelonei. Imensa terasă trebuia să fie loc de plimbare şi de adunare pentru beneficiarii cartierului, dar a devenit unul dintre cele mai frecventate spaţii publice ale oraşului.