Roșia Montană

Istoric

Istoria localitatii Rosia Montana este strâns legata de istoria exploatarii zacamintelor aurifere (spalarea nisipurilor aluvionare si extractia minereului aurifer). Primele atestari ale acestei activitati sunt atribuite purtatorilor culturii Decea Muresului (2800 - 2500 î.Chr.).

În epoca bronzului se dezvolta arta prelucrarii aurului, într-un stil de factura locala, atestata prin descoperirile de pe teritoriul satelor apartinatoare comunei Rosia Montana.

Cucerirea Daciei de catre romani a însemnat o etapa noua, de cristalizare a nucleului de locuire în zona Rosiei Montane. Aceasta etapa este documentata de exploatarea romana de la Cetate, cât si de fragmentele de altare si monumente funerare descoperite la nord de localitate.

În perioada romana organizarea exploatarii aurifere cadea în sarcina unui procurator aurariarum facând parte din ordinul cavalerilor începând cu Hadrian. Rosia Montana (Alburnus Maior) era subordonata administrativ Procuratorului general din Ampelum (Zlatna).

Importanta mineritului aurifer este subliniata de descoperirea a trei contracte de vânzare-cumparare de sclavi si de un bogat inventar de unelte si ustensile folosite în galeriile de exploatare miniera (opaite - lucerne, butuc de roata hidraulica, daltite, sfredele etc.).

Dupa retragerea aparatului administrativ si militar roman, izvoarele arheologice confirma continuitatea locuirii în zona; mineritul se practica doar ocazional, numai pentru nevoile proprii ale membrilor obstilor satesti.

Abia dupa supunerea cnezatelor si voievodatelor românesti de catre regalitatea maghiara, exploatarea aurului în zona capata noi valente, datorita colonizarii minerilor germani (hospites), colonisti ce obtin dreptul de a exploata aurul de la ,,Chernech", asimilat cu masivul Cârnic din sud-estul Rosiei Montane.

În Evul Mediu, localitatea a purtat denumirea Rosia Montana cu diferite variante: Valea Rosie, Verespatak, Rosia de Munte, dar nu mai apare în documente ca localitate de sine statatoare, fiind inclusa pâna în 1860 în orasul Abrud.

Pentru mai buna exploatare, regii maghiari au încercat anumite reglementari juridice, care au contribuit la dezvoltarea mineritului aurifer.Astfel de masuri a luat si regele Carol Robert în anii 1327 - 1328. Potrivit sistemului de pâna atunci, din toate metalele pretioase exploatate regele lua a 1/8 parte din aur si 1/10 din argint (urbura); daca se descoperea vreo mina pe proprietati particulare, regele lua în stapânire pamântul respectiv, acordând proprietarului alte mosii în schimb. Din aceasta cauza feudalii nu erau interesati în cautarea si exploatarea minelor. Potrivit masurilor regale, terenurile pe care se descopereau metale pretioase ramâneau ale proprietarilor, carora li se acorda 1/3 din urbura, regele luând 2/3 (Documente privind istoria României , C, veac XVI, vol.II - III). Rezultatul a fost ca stapânii de mosii s-au întrecut în cautarea si exploatarea bogatiilor subsolului iar mineritul a luat, în aceste conditii, o dezvoltare deosebita.

La începutul sec. XVI minele din zona apartineau si unor patricieni locali; într-un act de litigiu privind dreptul de spalare a nisipurilor din Valea Rosie apare radacina numelui localitatii - Rubeo Flumine, Rothseifen, Rotbach, Verespatak. O marturie din 1579 precizeaza ca unii oraseni din Abrud (vaduva lui Toma Farcas, Matia Varga din Cricau, diacul Matia Kosa) aveau atât steampuri (dispozitive folosite în trecut pentru sfărâmarea minereurilor aurifere), cât si spalatorii de prundis pe Valea Cornei si Valea Rosiei (Valle Verespatak). În 1592 apare prima atestare documentara cu denumirea actuala a localitatii, ea facând parte integranta din Abrud.

In 1618 au fost introduse o serie de înlesniri: scutirea pe timp de un an de urbura, scutirea de slujba ostaseasca, ajutoare pentru minerii invalizi, libertate de circulatie. Drept urmare, daca în 1676 în Rosia Montana functionau 77 de steampuri, în 1757 erau 119, iar în 1772 acestea erau în numar de 226.