Raporturile dintre Guvern și Parlament în Dreptul Românesc

Există definiţii foarte variate ale termenului de constituţie, însă majoritatea celor utilizate în dreptul comparat pornesc de la premisa că o constituţie se referă la „limitarea puterii executive” ; de exemplu, un autor consideră că o constituţie este „un plan sau un cadru pentru guvernare”. Regulile privind limitarea puterii executive se referă, în general, la felul în care această putere este controlată de puterea legislativă şi de cea judecătorească.

Abordarea constituţiei ca instituţie-reper prezintă avantaje conceptuale, facilitând, pe de o parte, sistematizarea instituţională, dar, mai ales, evidenţiind rolul de fundament constitutiv al principiului legalităţii.

Referitor la istoria constituţională a României, menţionăm că prima Constituţie a României din 1866 a consolidat organizarea statală a României moderne, invocând faptul că s-a întemeiat un stat democratic, asimilând principiile fundamentale, cum ar fi separaţia puterilor în stat, a ideii de reprezentare, cu limitele ce au caracterizat întreaga lume civilizată a momentului, precum şi cu primatul legii în exercitarea puterii, respectiv în relaţiile sociale.

Constituţia de la 1923, una dintre cele mai democratice constituţii europene din perioada interbelică, nu a adus modificări esenţiale în raporturile dintre organele statului. „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă”, se precizează în art.33 al Constituţiei. Perioada 1923-1938 a constituit apogeul perioadei sistemului politic democratic şi parlamentar, datorită, în primul rând, Constituţiei din 1923 care, urmând tradiţiile celei din 1866, a consolidat statul român, precum şi sistemul autorităţilor statale, dar a creat şi un spirit de constituţionalitate, de legalitate în conştiinţa socială, politică şi juridică a cetăţenilor.

Constituţia din 1938 instaura dictatura regală, principiul separaţiei puterilor în stat fiind eliminat, iar întreaga putere politică se concentra în mâinile regelui; acesta era nu numai titularul puterii executive, ci şi al celei legiuitoare, căci, conform art.3, „Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentanţa naţională”. Reprezentanţa naţională, formată din Camera Deputaţilor şi Senat, era un simplu instrument, cu ajutorul căruia el urma să-şi exercite această putere.

În perioada 1944-1947, România a cunoscut o involuţie constituţională iar, în mai 1946,Guvernul Petru Groza făcea publice anteproiectele decretelor pentru organizarea Reprezentanţei naţionale şi pentru alegerea deputaţilor (Legea electorală), partidul comunist considerând înlăturarea celei de a doua Camere - Senatul - un act democratic. În perioada dictaturii comuniste de 42 de ani, după aproape 4 luni de vid constituţional (30 decembrie947-13 aprilie 1948), s-au succedat fără întrerupere trei constituţii: Constituţia Republicii Române din 13 aprilie 1948, Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952 şi Constituţia Republicii Socialiste Române din 21 august 1965.

În decembrie 1989, după prăbuşirea fulgerătoare şi, pentru mulţi, neaşteptată, a regimului comunist, România s-a angajat, alături de ţările din regiune, pe o traiectorie dificilă, dar ireversibilă, de democratizare şi modernizare instituţională, de racordare treptată la valorile, principiile şi practicile democraţiilor liberale avansate. Doctrina arată în mod pertinent că, examinând dispoziţiile Constituţiei României în versiunea adoptată la 8 decembrie 1991, se putea constata că principiul separaţiei şi

echilibrului puterilor în stat se regăsea în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică modernă.

În procesul revizuirii Constituţiei s-a simţit nevoia instituţionalizării şi la nivel juridic a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, astfel încât art.1 a fost întregit cu două noi alineate, din care unul este consacrat în exclusivitate consfinţirii acestui principiu.Motivul inserării acestui alineat a fost, în principal, acela de a contribui la o mai bună delimitare a raporturilor dintre puteri, prezentând avantajul pe care întotdeauna o normă expresă îl prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare, anume certitudinea, în mod strict, previzibilitatea, în mod indubitabil. Dar acesta nu a constituit unicul motiv: faptul că acest principiu se regăseşte într-o formă sau alta în constituţiile altor state din Uniunea Europeană şi, mai ales, ale celor aflate într-un proces similar de tranziţie constituţională, precum Bulgaria, Estonia, Slovenia şi Polonia, a reprezentat un alt motiv de a-l introduce în Legea de revizuire.

Există şi un alt aspect care constituie o parte substanţială a motivaţiei introducerii

acestui alineat: jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Acest organism a trebuit să se pronunţe de-a lungul timpului în legătură cu anumite conflicte între puterea legislativă şi judecătorească, pe de o parte, şiîntre puterea executivă şi cea legislativă sau judecătorească, pe de altă parte.

Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor în stat, se subliniază în doctrina actuală la care ne raliem şi noi, nu trebuie să excludem şi unii factori noi, cum ar fi: participarea maselor la conducere prin referendum şi iniţiative legislative populare, restrângându-se astfel principiul reprezentării; instituţionalizarea în Constituţie a unor autorităţi noi, ca de exemplu, Avocatul Poporului; recurgerea la justiţia constituţională înfăptuită de o autoritate jurisdicţională independentă; înfiinţarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri, cum ar fi Consiliul Legislativ; controlul societăţii civile, prin diverse mijloace, dar în primul rând mass-media, etc.

Sistemul constituţional românesc a consacrat un executiv bicefal compus din

Preşedintele României, pe de-o parte, şi Guvern, având în frunte primul-ministru, pe de altă parte. Preşedintele României face parte din puterea executivă şi, în această calitate, îndeplineşte prerogativele esenţiale ale acestei puteri, având o serie de atribuţii administrative, dar şi unele cu caracter politic. Într-o formulare generică, în doctrina românească s-a apreciat că toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi, respectiv, de „mediere între puterile statului, între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului.

Atribuţiile Preşedintelui în raport cu Guvernul şi, implicit, cu primul-ministru,care poate fi om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice, sunt limitate: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de vacanţă a postului său sau de remaniere

guvernamentală, la propunerea prim-ministrului , consultarea Guvernului cu privire la problemeurgente şi de importanţă deosebită (art.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului.

Între Preşedinte şi Guvern, reprezentat de primul-ministru, nu există raporturi de subordonare, ci doar de colaborare, regimul politic actual fiind caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat, apropiat de un regim parlamentar clasic sau semiparlamentar.Procedura de formare a Guvernului are un caracter complex, în cadrul căreia intervin mai multe etape:

1. desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru;

2. solicitarea de către candidatul la funcţia de prim-ministru a votului de încredere;

3. acordarea votului de încredere de către Parlament

4. numirea Guvernului prin decret al preşedintelui finalizată prin depunerea jurământului de credinţă.