Rolul serviciilor în învățământ

SERVICIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT –

PARTE COMPONENTĂ A ECONOMIEI

NAŢIONALE

3.1. ROLUL SERVICIILOR DE EDUCAŢIE ÎN CADRUL

ECONOMIEI NAŢIONALE

Despre educaţie s-a vorbit mult ca mijloc de dezvoltare şi realizare personală. În

societăţile democratice este de la sine înţeles că acest mijloc trebuie să fie la dispoziţia

toturor, fără deosebire de clasă socială, aptitudini, religie, rasă, sex, apartenenţă etnică,

precum şi de vârstă, în anumite ţări. De asemenea, când vorbim despre educaţie ne

gândim adeseori la alfabetizare şi avem tendinţa să asimilăm programele de educaţie cu

programele de optimizare a resurselor umane şi a capitalului uman. Bineînţeles a lupta

contra analfabetismului şi ignoranţei, a transmite un corpus de cunoştinţe din generaţie în

generaţie sunt obligaţii importante ale sistemelor de educaţie, dar nu sunt desigur unicele.

Educaţia trebuie să facă şi altceva. Educaţia nu vizează doar individul şi

dezvoltarea sa personală, ea vizează de asemenea grupurile şi colectivităţile. Şcolile,

îndeosebi, pot fi considerate ca locuri publice ale democraţiei, sau ca zone culturale

publice, în cadrul cărora elevii, studenţii îşi dobândesc competenţe sociale, ca gestiunea

sau reglementarea conflictelor. Sunt condiţii prealabile indispensabile unei coexistenţe

paşnice în societăţile plurietnice şi pluriculturale.

Educaţia apare ca o activitate deschisă şi instituţiile de învăţământ ca nişte locuri

publice, în care competenţele sociale sunt în permanenţă puse în discuţie. Sunt locuri

unde se găsesc indivizi de origini foarte diverse, deci locuri ale vieţii publice care

concentrează un maximum de potenţiale conflicte sociale.

Din aceste condiţii instituţiile de învăţământ şi şcolile constituie locurile de

formare, unde se modelează competenţele şi unde se reflectă problemele sociale.

Nu există o semnificaţie exclusivă pentru ceea ce este educaţia. Principiile sale

variază de la o epocă la alta, de la un loc la altul, în funcţie de condiţii, de concepţia

ideologică şi politică dintr-un anume moment dat, fiind exprimate printr-un plan de

educaţie.

Întorcând-ne în timp, putem vedea în ce măsură felul în care este concepută

educaţia îmbracă diverse forme, sub imperiul istoriei şi de asemenea, a necesităţii de a

forma pentru a ocupa o anumită poziţie (A. Niskier, 2000).

Platon, de exemplu, considera că „o bună educaţie constă în a oferi trupului şi

sufletului toată frumuseţea şi toată perfecţiunea de care sunt în stare”.

În Sparta, educaţia era îndreptată spre pregătirea de războinici, fără a se manifesta

vreun interes pentru literatură sau arte; la Atena se punea accentul pe o viziune universală

asupra culturii. Romanii, preocupaţi de dorinţa de expansiune, preţuiau pregătirea

patriotului prin intermediul sistemului şcolar. Cu 2500 de ani în urmă, Aristotel însuşi în

lucrarea sa „Politica” era preocupat de problema educaţiei, recunoscând chiar că ocupaţia

sa, in vigoare în acele vremuri, era uluitoare. Nimeni nu ştia după care principiu să se

ghideze: după cel al utilităţii vieţii? Sau ar putea virtutea să fie acest principiu? Sau poate

cunoaşterea mai înaltă ar putea fi obiectivul educaţiei? Aristotel consideră că asupra

acestor trei semnificaţii nu exista consens, din moment ce ideile despre natura virtuţii

erau deja divergente.

Acest filozof şi contemporanii săi aveau păreri opuse despre ceea ce era educaţia

tineretului în acea epocă. Condiţiile sociale dominante în acel moment erau în schimbare:

de la aristocraţie se trecea la democraţie, iar Grecia era în fruntea dezvoltării comerciale

şi economice din Mediterana, provocând discuţii filozofice.

Pentru Socrate educaţia avea, în ultimă instanţă, o funcţie socială. Astfel, nu

strălucirea fiecăruia era lucrul cel mai important, ci felul în care ideile fiecăruia sunt

diseminate şi modul în care pot schimba societatea, în aşa fel, încât inteligenţa şi

moralitatea să se combine.

În epoca renascentistă omul considera indispensabilă dezvoltarea tuturor

elementelor de interes: fizice, mentale, estetice şi spirituale. Punerea în valoare a

autoexprimării şi a încrederii în om a făcut ca umanismul să devină unul dintre cele mai

semnificative evenimente ale educaţiei (A. Niskier, 2000).

Sfârşitul secolului XIX şi începutul următorului secol au fost martorii unor

importante schimbări. Atât de mult pomenita „Belle Epoque” a fost frumoasă doar pentru

unii. În timp ce pacifiştii şi războinicii se înfruntau, teoriile anarhiste îşi căutau locul sub

soare. Structurile politice, care până atunci se prezentau ca fiind solide şi imuabile, au

devenit tot mai slabe sau au îmbrăcat alte forme.

Instituţiile monarhice au dispărut aproape în toate ţările care le menţineau, iar

democraţiile sau văzut afectate de fascism şi de comunism. În chiar această perioadă au

avut loc cele două războaie mondiale, dar nimic din toate acestea nu a împiedicat mersul

spre dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, precum şi spre o mare expansiune a ideilor.

Nu trebuie să ne mire că o perplexitate identică cu aceea resimţită de Aristotel îi

preocupă pe cei ce astăzi se consacră educaţiei.

Pentru toate ţările lumii, învăţământul reprezintă unul dintre serviciile cele mai

importante din categoria celor finanţate de la buget. El are rolul de a furniza cadrele

calificate necesare ramurilor economiei, de a realiza educarea permanentă a oamenilor,

de a stimula şi facilita procesul de instruire generală, contribuind astfel la dezvoltarea

societăţii, precum şi la creşterea economică. Totodată învăţământului îi revine şi sarcina

valorificării superioare a resurselor umane, dezvoltării capacităţii intelectuale şi fizice a

indivizilor. Trebuie precizat însă ca relaţia dintre învăţământ şi gradul de dezvoltare

socială este reciprocă. Nivelul la care a ajuns învăţământul, conţinutul său, aria de

cuprindere sunt determinate, la rândul lor, de gradul de dezvoltare a societăţii, de nevoile

concrete din fiecare etapă a evoluţiei sale.

Prin urmare, învăţământul trebuie analizat ca un proces dinamic, în continuă

schimbare, perfecţionare şi adaptare la nevoia socială, influenţând şi fiind influenţat de

ritmul creşterii economice.

Dacă se doreşte o analiză cantitativă a importanţei şi dimensiunilor serviciilor de

învăţământ, aceasta poate fi pusă în evidenţă printr-o serie de indicatori precum: sumele

alocate de la buget (proporţia în PIB), populaţia şcolară, evoluţia şi structura acesteia pe

forme şi trepte de învăţământ, personalul didactic şi relaţia acestuia cu populaţia şcolară,

baza materială etc. Pentru a putea realiza însă o imagine reală a serviciilor de învăţământ

se impune totuşi, şi analiza unor aspecte calitative, structurale ale acestui domeniu.