Structura Internă a Orașelor

Structurarea internă a oraşelor este, în primul rând, o structurare funcţională, prezenţa mai multor funcţii în cadrul aceleiaşi aşezări fiind una din trăsăturile cele mai caracteristice ale oraşelor. În oraşele cât de cât avansate, aceste funcţii ajung la situaţia în care cele mai multe dintre ele nu se mai pot desfăşura într-o manieră spaţială mixtată (aşa cum era în oraşele primitive, din antichitate, de exemplu, în cazul oraşelor sumeriene) ci fiecare funcţie tinde să se diferenţieze teritorial, să se individualizeze în spaţiu, creându-şi condiţii cât mai bune de activitate şi căutând să nu impieteze asupra bunei desfăşurări a celorlalte funcţii. Cu cât oraşul este mai evoluat, cu atât segregaţia funcţional-teritorială este mai profundă şi mai bine definită.

Această zonare funcţională a intravilanului influenţează direct o serie de alte aspecte ale vieţii urbane : repartiţia populaţiei, direcţionarea transportul public de călători, distribuţia alimentării cu apă şi energie etc. Conturarea zonării funcţionale, ca şi creşterea teritorială, poate fi atât rezultatul unei dezvoltări spontane cât şi acela al unei amenajări dirijate, ultima situaţie fiind mai frecventă la oraşele din statele care au trecut printr-o fază de economie centralizat planificată.

Într-ordine care încearcă să ţină seama mai mult de criteriul cronologic decât de acela al importanţei, principalele zone funcţionale ale oraşelor sunt următoarele :

a. Nucleul comercial-meşteşugăresc. Acesta este, de regulă, cea mai veche şi cea mai stabilă componentă a oraşelor, bazându-se iniţial pe coexistenţa locuinţei cu locul de exercitare a comerţului sau a meseriei. A apărut odată cu primele oraşe din Antichitate şi a rămas până astăzi foarte caracteristic pentru marea majoritate a oraşelor mici şi mijlocii. Este o zonă cu poziţie centrală şi cu o densitate ridicată a clădirilor şi a populaţiei, axată, în mod obişnuit, pe arterele primordiale de circulaţie. Din Evul Mediu se moşteneşte de multe ori o specializare a fiecărei străzi în anumite branşe comerciale sau meşteşugăreşti – de exemplu, la Londra buchiniştii se grupează pe Palmerston Row iar croitorii de lux – pe Soville street iar la Paris anticarii sunt grupaţi pe rue des Saint-Pères şi pe rue du Bac, zarafii –în cartierul Bursei iar negustorii de obiecte de lux – în Faubourg Saint-Honoré; fenomenul este reflectat sistematic în toponimia stradală .

În oraşele Orientului Apropiat, Asiei Centrale şi Africii de Nord nucleul comercial-meşteşugăresc este organizat sub formă de bazar (cuvânt iranian, cu sens de târg) sau souk (cuvânt arab) – un cartier central străbătut de o mulţime de străduţe înguste, adeseori acoperite, în care negustorii şi meşteşugarii nu rămân în timpul nopţii, când bazarul se închide. Alteori, în primul rând în Europa, nucleul comercial-meşteşugăresc cuprinde şi o serie de clădiri publice – primăria (mai ales în oraşele germane), catedrala, unele elemente culturale (teatre, cinematografe – de exemplu, în lungul bulevardului Elisabeta, la Bucureşti).

Dezvoltarea mai rapidă a celorlalte zone urbane în perioadele modernă şi contemporană a făcut ca nucleul comercial-meşteşugăresc să deţină astăzi proporţii din ce în ce mai modeste din intravilan – de exemplu, în S.U.A., la oraşele mici şi mijlocii el acoperă 3 – 4,3 % din suprafaţa totală. Creşterea dimensiunilor oraşelor a impus adesea ridicarea unor centre comerciale secundare, din apropierea noilor cartiere de locuinţe, pentru o mai bună aprovizionare a populaţiei ; în general, se apreciază că, în cazul oricărui oraş a cărui rază medie depăşeşte 2,5 km, este strict necesară, astăzi, prezenţa unor centre comerciale secundare.

În perioada contemporană accentuarea reducerii funcţiei de comerţ de detaliu a centrelor vechi ale oraşelor este subliniată de tendinţa de creştere a numărului supermagazinelor complexe (shopping centres), cu poziţie periferică sau situate la intersecţia autostrăzilor. Pentru a reduce acest declin, centrele vechi fac eforturi imense de modernizare, se specializează în produse destinate turiştilor sau în magazine de unicate, care nu se găsesc în supermagazine.

b. La oraşele mari, în special la cele cu peste 500 000 locuitori, din statele cu o economie liberală de piaţă, nucleul comercial-meşteşugăresc tinde să se transforme într-un mod esenţial, fiind înlocuit prin districtul central de afaceri (prescurtat C. B. D., iniţialele sintagmei englezeşti Central Business District), uneori denumit şi city, e la City of London – nucleul medieval al Londrei, unde această metamorfoză s-a produs cel mai timpuriu. Districtul central de afaceri este o zonă în care are loc înlocuirea comerţului de detaliu şi a meşteşugurilor prin comerţul de gros, funcţia bancară şi de asigurări, aici concentrându-se şi sediile societăţilor industriale, de transporturi ş.a. Între nucleul comercial-meşteşugăresc vechi şi noul C. B. D. există o serie întreagă de faze de tranziţie, care pot fi urmărite cel mai bine la oraşele situate la palierul dimensional dintre 100 de mii şi 1 mil. de locuitori. În C. B. D. locuinţele dispar treptat, fiind înlocuite de birouri, ca urmare a accentuării disjuncţiei spaţiale dintre reşedinţa funcţionarilor şi locul de muncă, evidenţiată de reducerea drastică a populaţiei rezidente în aceste cityuri şi de o evidentă îmbătrânire. De exemplu, în City din Londra locuiau, în anul 1801, 138 mii de persoane, care reprezentau totuşi 11 % din populaţia oraşului, cifră care a scăzut la 8 mii locuitori, în anul 2002, ( 0,07 % din populaţia aglomeraţiei). Zona actualului C.B.D. din Rotterdam avea în 1859 o populaţie de 69 100 locuitori, ceea ce reprezenta, pe atunci, 96,5 % din populaţia totală, pentru ca această populaţie să coboare, în 1930, la numai 21 300 locuitori (4 % din total). La Montréal, oraşul propriu-zis, cuprinzând şi actualul C.B.D., a scăzut, ca număr de locuitori, de la 1 254 000 în 1971 la circa 900 000 în 2001, în timp ce zona periferică a aglomeraţiei a crescut puternic, depăşind 2 670 000 de locuitori.