CAER și UE

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerţul dintre ţările din blocul estic. În realitate, URSS nu a putut oferi ţărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA ţărilor occidentale. Membre ale CAER erau: URSS, RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România. Alte ţări comuniste neeuropene (Mongolia, Cuba, Vietnam) au luat şi ele parte în ultimii ani la unele sesiuni ale Consiliului. La activitatea CAER nu au luat parte Republica Populară Chineză, Coreea de Nord şi Albania. Secretariatul şi multe din Comisiile CAER aveau sediul la Moscova. CAER nu a reuşit să îndeplinească rolul pentru care fusese creat, în principal datorită sistemului planificat centralizat al economiei statelor membre, schimburile de mărfuri continuând să se desfăşoare prin tratative bilaterale cu păstrarea echilibrului balanţei de plăţi. Îndeosebi începând din anul 1962, delegaţiile române în CAER au avut o poziţie critică în CAER la adresa propunerilor sovietice de integrare a economiilor acestor ţări. Drept urmare a schimbărilor politice din anul 1989 şi 1990, CAER s-a autodesfiinţat în 1991.

Blocul sovietic va crea la 25 ianuarie 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER: 25 ianuarie 1949: URSS, Bulgaria, Ungaria, România, Albania şi Cehoslovacia. Din 1950, RDG, din 1952, Mongolia şi din 1972, Cuba). În fapt, cooperarea în CAER a fost slabă. URSS va continua să semneze acorduri bilaterale cu ţările membre. După 1950, legăturile în CAER s-au mai înviorat, prin crearea antantelor regionale internaţionale (ex. complexul Boemia-Silezia, între Polonia şi Cehoslovacia).

CAER va dezvolta acorduri multilaterale de comerţ şi de clearing, inclusiv cu ţări din afara sistemului sovietic. Din martie 1954, CAER a fost chemat să coordoneze planurile de investiţii pentru 1956-1960, precizate în Charta semnată de ţările membre la 13 aprilie 1960.

Partea relativă la schimburi intra-CAER - Europa atingea maximum 51% pentru URSS, mai mult de 65% în medie pentru democraţiile populare. Deci, 30-50% cu singurul "mare frate sovietic". După 1956 s-au revigorat relaţiile comerciale cu Occidentul şi, paradoxal, rolul CAER s-a reactivat.

S-au constituit primele comisii permanente, care vizau întărirea schimburilor mutuale, printr-o diviziune a muncii mai bună. În 1963 s-a creat Banca Internaţională de Cooperare Economica (BICE), care, după un model inspirat din cel al UEP, dorea să promoveze multilateralismul schimburilor, printr-un sistem de conturi ţinut în ruble transferabile (dar întotdeauna neconvertibile). Succesul acestei politici va rămâne limitat, pentru că s-a estimat că BICE nu a putut să acopere niciodată mai mult de 10% din schimburile mutuale, schimburi esenţialmente bilaterale. Comerţul intra-CAER a fost aproape stabil în anii ’60 (cu excepţia României, care se îndreptase deja spre Occident, pentru a se industrializa). Comerţul CAER se va diminua în anii ’70, când ţările socialiste, inclusiv URSS, se vor îndrepta spre Vest.

Diviziunea socialistă a muncii a fost limitată. În anii ’50 au fost câteva iniţiative în domeniul energetic - de ex. RDG-Cehoslovacia sau Polonia-URSS.

În 1970 s-a creat BII (Banca Internaţională de Investiţii), după modelul Băncii Europene de Investiţii şi s-a adoptat "Programul complex pentru aprofundarea cooperării şi dezvoltării, integrării economice socialiste a statelor membre" (iulie 1971). S-au multiplicat comisiile permanente, în scopul coordonării planurilor naţionale în domenii precum industria nucleară, instrumentele de precizie, fibrele sintetice etc. Retrospectiv, aceste acţiuni apar ca un "cântec de lebădă" al integrării Estului, în momentul în care relaţiile cu Occidentul se multiplică - cazul, în particular, al Poloniei şi al URSS, care vor profita de stocul lor petrolier pentru a-şi vinde hidrocarburile şi cărbunele în Europa de Vest.

Deficitele cumulate de CAER în relaţiile cu Vestul au atins 15 miliarde $ în perioada 1970-1975. În cincinalul 1975-1980, un nou deficit de 25 miliarde $... În momentul în care îndatorarea Estului a ajuns la circa 100 miliarde $, a început îngrijorare a Vestului. Începând cu 1970-1980, Polonia şi URSS şi-au redus deficitul extern şi datoria, pe baza celui de-al doilea şoc petrolier şi a creşterii preţurilor. România, pe baza privaţiunilor interne, a obţinut excedente...

În anii ’81-’85, ţările CAER au prezentat per total un sold pozitiv global de ordinul a 18 miliarde $ şi şi-au stabilizat datoria externă. Era nevoie însă să se stimuleze producţia internă. Cu excepţia Ungariei, s-a trecut la controlul centralizat (după 1979), la indicatori de "volum", înlocuindu-se cei de productivitate (profitul). Politica în discuţie s-a soldat cu un eşec: rata de creştere în 1980-1985, în comparaţie cu perioada precedentă, a fost: +3,7% (faţă de 7,1%) în Bulgaria; +1,8% (faţă de 5%) în Ungaria (în ciuda reformelor pe calea socialismului de piaţă); - 0,8% (faţă de 5,4%) în Polonia; +4,5% (faţă de 4,8%) în RDG; + 3% (faţă de 9%) în România; 1,8% (faţă de +4,7%) în Cehoslovacia; +3,2% (faţă de 5,1%) în URSS; +0,7% (faţă de +5,8%) în Iugoslavia .

Au fost organizate instituţii ale CAER - Secretariatul, Conferinţa Reprezentanţior, Sesiunea Consiliului. Moneda utilizată în schimburi era rubla transferabilă.

CAER-ul nu a fost însă o piaţă veritabilă. La 28 iunie 1991, dispariţia blocului comunist a antrenat şi dispariţia acestuia.

In Europa Rasariteana:

a) În plan economic: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), creat în 1949, ca reacţie la „planul Marshall” acceptat de ţările vest-europene şi respins de ţările blocului sovietic.

A funcţionat efectiv doar din 1959. Sediul a fost la Moscova. Înafara ţărilor socialiste din Europa (mai puţin Albania), CAER a mai cuprins Cuba, Mongolia, R.P.D.Coreeană, Laos şi Vietnam. Inegalitatea frapantă între nivelurile de dezvoltare economică a membrilor (a se vedea Cehoslovacia – Mongolia, de exemplu) fundamentarea relaţiilor economice pe ideologie şi nu pe regulile pieţei, ca şi prezenţa, între membri, a unui colos reprezentat de URSS, pe care l-a folosit pentru propria reconstrucţie, au făcut ca acest organism să nu fie eficient pe măsura obiectivului propus.