Panta Rhei

După terminarea unei cărţi pentru care ai de făcut un soi de recenzie, se cuvine a-ţi pune întrebarea, firească dealtfel, dacă eşti în stare să-ţi exprimi părerea despre subiectul pe care respectiva carte îl tratează. Profesorul te-a asigurat că e una dintre cele mai bune imagini ale totalitarismului şi a implicaţiilor acestuia. Eşti în cumpănă, nu te poţi hotărî. Subiectul e prea concentrat, însă îţi iei inima în dinţi şi îţi spui că dacă nu vei reuşi să duci sarcina până la capăt cu succes, măcar ai încercat să dai unei teme atât de ample o viziune personală. Şi, în fond, ce dascăl nu-şi iartă emulul?

Citind cartea lui Vasili Grossman, am trecut prin mai multe stări contradictorii, succesive şi aleatorii, din toate „sectoarele” psihologice. A existat curiozitate, milă, necredinţă sau neîncredere faţă de ce scriitorul prezintă, revoltă, umor grotesc, ingredientele fireşti ale unei cărţi cu subiect, personaje şi autor rus şi, sincer, chiar mă aşteptam întrucâtva să găsesc această combinaţie şi în „Panta Rhei”. Esenţa cărţii este relativ simplă: personajul în jurul căruia se desfăşoară acţiunea, Ivan Grigorievici(tot un Ivan ca şi în „Ivan Denisovici”, cărţulia lui Soljeniţân), este un om superior intelectual, reacţionar, care nu acceptă compromisul de a-şi linşa camarazii, care vede nedreptăţile comise de cei mari, cauză care duce la închiderea lui, pe baza articolului 58, fiind socotit duşman al poporului rus. După întoarcerea sa din lagăr, unde şi-a petrecut 30 de ani din viaţă, el încearcă să restabilească relaţiile cu vechile cunoştinţe, în speranţa că astfel îşi va suporta mai uşor viaţa în libertate. Amintirile legate de copilărie sunt însăşi raţiunea lui de a trăi, mai ales după ce, lagărul, statul, sovietele, i-au luat şansa, de a face ceva cu adevărat important în viaţă. Sau poate, lagărul e şi el o instiuţie, ca cea a căsătoriei, însă una care nu te lasă să te continui. Pentru mine, aici a apărut revolta. Nu am reuşit să înţeleg sistemul concentraţionar, însă a existat un soi de neînţelegere voită. Mintea mea de om crescut în libertate face faţă cu greu unei asemenea sarcini de înţelegere: aceea de nu-ţi putea exprima ideile, de a nu avea încredere în nimeni, de a respecta un plan precum un robot, de a fi în permanenţă cu frica în sân şi de a ştii că există un Big Brother care e cu ochiul lui aţintit asupra ta şi abia aşteaptă să te înhaţe. O societate condusă pe baza unui articol, 58, care face tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a-i epata pe ceilalţi-capitaliştii( Maiakovski spunea despre cuvântul capital că „e mai frumos privighetoare sau tilincă” şi altundeva spunea că acesta e un „hoit ghiftuit”) şi de a le demonstra puterea balşoaiei Rusii, mi se pare bolnavă, nu numai la cap-de unde începe de regulă totul-, ci şi de la celelalte mădulare care o compun, care o întregesc. Rusia are un suflet chinuit, complicat, neînţeles nici măcar de ea.

Îmi închipui că autorul atunci când şi-a făcut planul lucrării a avut în vedere câteva teme de atins, definitorii pentru cartea sa, pe care le-a exploatat în aşa fel încât sentimentul final, dar şi cel per întreg, să fie de gol, de abis, de incertitudine şi de mister aşa cum ni se înfăţişează spiritul rus din prisma literaturii. Astfel, temele fundamentale au stat exclusiv într-o realitate sfâşietoare: imaginea turnătorilor, gradele diferite de turnători, explicaţia faptelor fiecărui tip, dacă pentru aşa ceva ar trebui o explicaţie şi o deculpabilizare, imaginea partidului şi a conducătorului suprem, imaginea foametei, viaţa femeilor în lagăr, „vânătoarea

de vrăjitoare” culace, antisemitismul şi, nu în ultimul rând, monologul asupra a ceea ce libertatea înseamnă, paradoxul acesteia.

Începând cu sfârşitul cărţii, explicaţia noţiunii de libertate se impune, ea însăşi, sau, mai degrabă absenţa ei, constituind punctul culminant al lecturii. Totul, în carte se învârte în jurul acestui sentiment, a acestei realităţi, a acestui drept, care nu poate fi definit strict, care este ceva vag, dar care însumează raţiunea omului, sentimentele acestuia, în corelaţie cu ceilalţi. Libertatea omului rus nu a existat cu adevărat niciodată, chiar dacă ea a îmbrăcat forme diferite.Tomai râvna de libertate a dus la o absenţă a ei, la o îngrădire şi mai fioroasă, ajungând-se la foamete, teroare, nebunie. Mi-e cu neputinţă să înţeleg delăsarea rusă, lipsa lor de iubire pentru lucrul cel mai de preţ al omului, pentru libertate, care însumat, înseamnă iubire, faţă de tine ca om şi faţă de ceilalţi, pasivitatea lor în faţa istoriei, obedienţa tâmpită faţă de un conducător nebun, şi mai ales, nu pot să-mi explic jalea lor la aflarea veştii morţii acestuia. Gândindu-mă la istoria lor, îmi dau seama că ea se comportă ca o mandală, se întoarce în acelaşi loc şi nu reuşeşte să atingă punctul terminus: libertatea. La ruşi, durata lungă a fost incredibil de lungă, fiind parcă în afara istoriei şi nefiind precedată şi de durată scurtă, simbol al vieţii, al dezvoltării. Tristeţea sufletului rus e parcă predestinată, deşi din perspectivă concretă nu putem vorbi despre acest lucru, însă toţi marii lor scriitori au propovăduit starea de nefericire în lucrările lor, aproape obsedant. Nu e greu să observ că istoria rusă e de fapt istoria unei tristeţi, a unei neîmpliniri, a unei aşteptări, aproape fără sens. Rusia e greoaie, inertă, mare, tradiţionalistă, mistică, e un amalgam de valori, e o sumă de trăsături asiatice şi europene, explicându-şi în acest fel complexitatea. Autorul, referindu-se la libertate spune „istoria omenirii este istoria libertăţii , de la o libertate mai mică la una mai mare: istoria vieţii înseşi, de la amoebă la neamul omenesc este istoria libertăţii, viaţa este tocmai libertate”. Şi are dreptate.