Iulian Apostatul și Relația sa cu Biserica Creștină

Omul adesea, prin faptele sale, se trezeşte luptând împotriva dragostei divine, împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu-l poate înţelege aşa de uşor cum şi-ar dori. Astfel îşi pierde credinţa şi speranţa iar faptele sale de zi cu zi sunt făcute pentru a se convinge singur de inexistenta lui Dumnezeu care este bun şi iubitor. Astfel s-a întâmplat adesea în decursul timpului, persoane mai mult sau mai puţin importante, care au avut un cuvânt de spus în istorie, au luptat literarmente împotriva lui Dumnezeu şi a credinţei creştine.

Poate că unul dintre cele mai contestate personaje ale istoriei Imperiului Bizantin a fost împăratul Iulian Apostatul (361-363) cel căruia îi aparţin cuvintele din titlul acestui studiu.

FLAVIUS CLAUDIUS IULIANUSa avut o domnie foarte scurtă, de doar 18 luni, reuşind să se remarce ca un strălucit conducător militar, deşi nu avusese o formare în acest sens, un filosof de marcă şi un scriitor pe măsura celorlalte calităţi ale sale. Totuşi el a rămas în istorie cu supranumele de „Apostatul” din cauza încercării sale de a ridica religia păgână la vechea ei valoare si influenţă pe care o avusese înaintea edictului de la Mediolanum, prin care se dădea libertate creştinismului.

Se naşte la Constantinopol în 331 ca fiu al lui Iulius Constantinus, fratele vitreg al lui Constantin cel Mare şi al Basilinei, fiind ultimul împărat al dinastiei constantiniene.

După moartea împăratului Constantin imperiul s-a împărţit între cei 3 fii ai săi: Constantin II, Constans şi Constantius, fiecare luând câte o parte a imperiului. În afara problemei cauzate de faptul că nu a fost desemnat nici un moştenitor legitim, s-a mai adăugat şi aceea că marele împărat Constantin cel Mare numise un cezar în Tracia, Macedonia şi Ahaia în persoana lui Dalmaţiu iar pe Hannibalianus ca rege al popoarelor pontice.

Primul obstacol pentru ca cei trei fii ai lui Constantin să ajungă stăpâni de fapt ai imperiului a constat în înlăturarea lui Dalmatius si Hannibalianus, care au fost ucişi, iar împreună cu ei şi Iulius Constantinus, tatăl lui Iulian, şi a tuturor membrilor familiei lor, de parte bărbătească. Au fost cruţaţi doar Iulian si Gallus fratele său, datorită tinereţii lor. Masacrarea acelor persoane a fost pusă la cale de către Constantius.

În anul 340 are loc o luptă între Constantin II şi Constans, care se termina prin înfrângerea şi moartea primului, iar mai apoi în 350 Constantius va deveni singurul stăpân al imperiului bizantin, în urma înlăturării uzurpatorului lui Constans, Magnetius.

În acest context al luptelor pentru putere şi permanentei suspiciuni a împăratului Constantius, creşte tânărul Iulian.

La vârsta de 6 ani este trimis de către împărat la episcopul arian Eusebiu de Nicomidia care îl va încredinţa eunucului Mardonius pentru a-l creşte şi a-l povăţui în cunoaşterea învăţăturilor divine şi profane. Mardonius a fost apropiatul său. El i-a insuflat dragostea pentru lectură şi în special pentru Homer şi scrierile sale, dar şi pe aceea pentru simplitate – fapt care va determina schimbări majore la curtea din Constantinopol odată cu venirea sa la domnie.

Verile le petrecea pe coasta Bythiniei, la bunica sa care avea o proprietate in acea zonă.

În 342 Iulian este transferat în munţii Capadociei, într-un castel numit Macellum. Aici se reîntâlneşte cu fratele său Gallus şi este dat în mâinile episcopului George de Caesareea. Iulian profită de biblioteca acestuia, în care găseşte multe cărţi, printre care opere ale lui Platon şi Aristotel.

În 347 împăratul Constantius îi vizitează pe verişorii săi la castelul de la Macellum, iar mai apoi în 348, Gallus este numit Cezar al părţii de Est a Imperiului bizantin, având curtea la Milan, iar Iulian profită de acest moment de îmbunătăţire a relaţiilor cu împăratul pentru a merge la Constantinopol şi a studia retorica împreună cu doi învăţători: Nicolae şi Hecebolius fiind dat în grija acestuia din urmă.

Nu după mult timp este forţat să plece în exil la Nicomidia unde îl întâlneşte pe filosoful neoplatonic Libanius. Încearcă să asiste la cursurile sale, dar