Relațiile Interpersonale și Rolul Lor în Formarea și Dezvoltarea Personalității

În literatura de specialitate există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare surprinzând câteva aspecte fundamentale ale acestui concept atât de greu de surprins într-o formulare unanim acceptabilă.

Norbert Sillamy (1996) defineşte personalitatea drept “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.”

Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualităţii umane.” (“Dicţionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu)

Pentru G. W. Allport (autorul celebrei lucrări “Structura şi dezvoltarea personalităţii"), “personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."

Personalitatea umană se dezvoltă de-a lungul ontogenezei printr-o serie de stadii succesive având o multiplă determinare: bio-psiho-socio-culturală” care se reflectă în mod semnificativ în ceea ce numim particularităţi de vârstă.

Pentru educatorul şcolar este important de cunoscut toate aceste aspecte pentru argumentul că principala misiune a şcolii este “formarea şi dezvoltarea personalităţii umane”.

Cunoaşterea personalităţii interpersonale

Conceptul de “personalitate interpersonală” este oarecum paradoxal. Dacă prin conceptul de personalitate desemnăm acele trăsături ce aparţin fiecăruia dintre noi şi prin care ne deosebim fundamental de toţi ceilalţi, conceptul de personalitate interpersonală relevă acele trăsături relevante pentru profilul personal al fiecărui subiect uman, dar care sunt puse în evidenţă în momentul în care interacţionăm cu semenii. În acest sens particularitatea de a fi egoist sau generos transpare doar atunci când oamenii intră în relaţii unii cu ceilalţi.

Relaţiile interpersonale reprezintă un fundament pentru structurarea personalităţii, personalitatea fiind şi rezultat al interrelaţiilor, şi creatoare de interrelaţii.

Personalitatea este "ecoul" şi în acelaşi timp, "oglindă" a influenţelor sociale, ea se formează şi se manifestă numai în societatea umană. Ereditatea specific umană este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru umanizare. Umanizarea se face prin socializare.

Socializarea este procesul de adaptare la viaţa socială. Ea se produce în relaţiile cu ceilalţi (în familie, grădiniţă, şcoală, grupuri). Prin socializare, se obţine aptitudinea de a trăi în societate, adică sociabilitatea, prin care înţelegem înclinaţia individului spre cultivarea relaţiilor sociale.

Ea este o nevoie fundamentală a omului; este vorba despre satisfacerea trebuinţelor individului prin realizarea unei relaţii cu altul, în felul acesta viaţa sa psihică obţinând satisfacţie şi echilibru.

Trebuinţa de a relaţiona cu alţii are urmatoarela trei aspecte:

1. Nevoia de incluziune. Apare încă la copilul mic şi se manifestă astfel:

- Nevoia de comunicare şi de contact,

- Nevoia dea fi îngrijit,

- Frica dea fi neglijat

Dacă în copilărie nu se satisface această trebuinţă, copilul devine frustrat, ceea ce are efecte negative în personalitatea adultului.