Teoria și metodologia instruirii și evaluării

I. DESPRE INSTRUIRE ȘI TEORIA INSTRUIRII

Pentru a defini teoria instruirii, trebuie să precizăm, mai întâi, ce este instruirea. O definiție ne spune că instruirea ar însemna, în esență, dotarea omului cu informație. Mai trebuie reținută o observație, anume că toți autorii care abordează această temă arată că, atât în conceptul de instruire, cât și în cel de proces de învățământ, sunt implicate trei demersuri, în strânsă corelație: predarea-învățarea-evaluarea, activitate văzută ca premisă necesară a formării ființei umane. Facem necesara precizare că instruirea vizează omul, educația adresându-se exclusiv acestuia.

II. METODOLOGIA DIDACTICĂ

Termenul metodă provine din grecescul metha, însemnând „după” sau „spre” și odos, adică „drum”. Ca urmare, metoda didactică poate fi definită ca drum sau cale de urmat în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea și formarea educaților.

Clasificări:

(A) Metode de predare-asimilare:

A.1. tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, observarea, lucrul cu manualul, exercițiul etc.

A.2. de dată mai recentă: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare (jocurile, învățarea pe simulator); metode de stimulare a participării și creativității (brainstorming, metoda acvariului, metoda mozaic, metoda pălăriilor gânditoare, metoda cubului etc.). După unii autori, în această categorie s-ar încadra și învățarea prin descoperire.

(B) Tipuri/Metode de evaluare/verificare:

B.1. tradiționale: verificarea inițială; verificarea curentă (continuă); verificarea cu caracter global (examenul tradițional). Acestea pot fi susținute în formă scrisă, orală sau practică.

B.2. de dată mai recentă: verificare la sfârșit de capitol (scrisă sau orală), verificare prin teste docimologice, probe complementare (referat, eseu, portofoliu).

- Notă: Metodele de evaluare vor fi tratate în partea consacrată Teoriei evaluării.

Metodele menționate în fiecare categorie au un statut numai aproximativ, nu pot fi considerate că ar avea un loc fix sau o funcție numai de predare, sau numai de evaluare. Dacă ne-am referi, spre exemplu, la conversație, chiar și în varianta euristică, am putea-o socoti doar preponderent ca metodă de predare, pentru că, în subsidiar, ea poate fi utilizată și în evaluare.

PREZENTAREA ANALITICĂ A PRINCIPALELOR METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

a. Expunerea didactică

Metoda expunerii constă în prezentarea verbală monologată a unui volum de informații, de către educator către educați, în concordanță cu prevederile programei și cu cerințele didactice ale comunicării. Poate fi caracterizată ca metodă cu funcție principală de predare, este verbală, expozitivă, tradițională. Poate să apară și în formă „pură”, dar de regulă se sprijină și pe alte metode sau se împletește cu ele, în funcție de materia la care este utilizată. De pildă, poate fi combinată cu metoda conversației, în cadrul materiilor umaniste, cum ar fi Istoria sau Literatura și cu demonstrația în cadrul unor obiecte ca Geografia sau Științele naturale. În funcție de vârsta elevilor și de experiența lor de viață, expunerea poate îmbrăca mai multe forme: povestirea, explicația, prelegerea școlară, prelegerea-dezbatere, expunerea cu oponent.

Povestirea constă din prezentarea informației sub formă descriptivă sau narativă, respectând ordonarea în timp sau în spațiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Explicațiile nu lipsesc cu desăvârșire, dar ele ocupă un loc secundar în raport cu prezentarea faptelor. Este una din metodele de bază în predarea diferitelor materii în clasele mici (I-IV): Limba maternă, Cunoștințe despre natură, Istorie, Geografie. Motivarea acestei ponderi însemnate se sprijină pe o seamă de realități:

a) volumul încă insuficient de reprezentări pe care copilul le posedă la această vârstă școlară. Se știe că procesul gândirii trebuie să se sprijine inițial pe niște reprezentări sau imagini concrete ale obiectelor sau fenomenelor;

b) tendința specifică vârstei școlare mici de cunoaștere a tabloului faptic, concret, al lumii, de unde oportunitatea povestirii. Pe de altă parte, elevul de școală primară nu are încă suficient dezvoltată gândirea abstractă, care să-l ajute a înregistra faptele prin intermediul explicației științifice autentice;

c) povestirea este forma de exprimare în care educatorul poate uza de o anume „încărcătură afectivă” a faptelor prezentate și a limbajului utilizat („intră în pielea” personajului)-comunicarea paraverbală.

Explicația este forma de expunere în care „predomină argumentarea rațională”, făcându-și loc deja problemele de lămurit, teoremele, regulile, legile științifice etc. Așadar, pe primul plan nu se mai află „faptele de prezentat”, ci „faptele de explicat”, aflate în legături cauzale. Într-o formă simplă, ea poate fi prezentă încă din clasele primare, dar devine predominantă din clasele mijlocii (V-VIII), continuând în cele liceale.

Explicația are și ea la bază anume rațiuni:

a) elevul a acumulat o experiență faptică suficientă, simțind nevoia să-i fie lămurită în amănunt;

b) „mecanismele” gândirii logice sunt destul de dezvoltate pentru a putea recepționa discursul științific propriu-zis;

c) tendința dominantă a vârstei începe să fie aceea de cunoaștere a tabloului cauzal dinamic al lumii.

Prelegerea școlară reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informația este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot. Întrebuințarea ei este asociată claselor mari, liceale, datorită posibilităților elevilor de această vârstă (posedarea unei mari cantități de informații particulare și dezvoltarea suficientă a mecanismelor gândirii abstracte).