Comunicarea

COMUNICAREA

Omul este „cineva”, adică o fiinţă care nu poate exista decât împreună cu „alt-cineva”. Aşa l-a făcut Dumnezeu: partener, fiinţă în relaţie cu Sine mai întâi, cu semenii săi mai apoi.

Fiecare om are astfel, în acelaşi timp, identitate şi alteritate, este „eu” pentru sine şi „tu” pentru altul.

Nimeni nu poate să spună despre sine „eu” dacă nu învaţă de la ceilalţi, de la Cel care i-a dăruit „sufletul viu” mai întâi, şi de la cei pe care îi găseşte în lume, mai apoi, şi pe care învaţă să-i numească „tu, el, ea, noi, voi, ei, ele”.

Pentru om, a fi cu adevărat înseamnă a deveni ceea ce este chemat să fie. Şi devenirea înseamnă învăţare, formare, creştere. Omul învaţă să primească de la ceilalţi şi să dea la rândul său ceva din sine: atenţie, informaţie, putere etc. Formarea şi creşterea conştiinţei de sine a persoanei umane se face prin primire şi dăruire de fiinţă. Acest schimb reciproc, această împărtăşire de viaţă se numeşte comunicare.

După înţelesul cuvântului, comunicarea este o „punere în comun”, o „mergere împreună”, împărtăşire (cuminecare) şi unire. „Comunicarea este cea care crează comuniunea şi comunitatea, adică mai curând o ţesătură de relaţii, decât o cantitate de informaţii. Cineva care este ex-comunicat se află în afara comunităţii şi comuniunii” .

În procesul comunicării oamenii schimbă între ei şi pun în comun o putere, o energie numită şi informaţie care se concretizează în idei, opinii şi convingeri, dorinţe, cerinţe şi credinţe, emoţii şi sentimente, valori şi chiar bunuri, atitudini şi fapte, semnificaţii şi subînţelesuri, viaţa atât cât poate ea fi împărtăşită.

„Omul emite semnale, numite şi stimuli atunci când vorbeşte, când scrie, când gesticulează, când cântă, când dansează, când munceşte, când se joacă, când indică un obiect cu degetul sau când zâmbeşte, se încruntă, se îmbracă elegant sau răspândeşte un anumit miros, adică tot timpul, indiferent de context şi situaţie. Omul nu poate să nu comunice şi o face indiferent dacă vrea sau nu. Când ascultă, citeşte, priveşte, miroase, pipăie, gustă sau bâjbâie prin întuneric, omul recepţionează mesaje.”

Aşadar, comunicarea

• este chiar modul de a fi al omului, fiinţă cugetătoare şi în comuniune de persoane, după Chipul lui Dumnezeu;

• este o activitate complexă, adică angajează întreaga fiinţă umană: intelectul, afectivitatea, voinţa şi comportamentul;

• este un proces, adică se realizează prin mai multe evenimente, acte, acţiuni legate între ele, care se desfăşoară în timp, unele după altele;

• cuprinde trei nivele esenţiale: cel realist, cel simbolic şi cel imaginar

• şi face ca relaţiile dintre oameni să fie bune, adică ziditoare, dătătoare de viaţă sau rele, distrugătoare.

1 Scopul comunicării

Scopul imediat al comunicării dintre oameni este de a cere şi a oferi ajutor potrivit, la timp şi la obiect, în vederea satisfacerii trebuinţelor umane specifice: iubire, siguranţă, afiliere, relaţionare, educaţie, recuperare, etc.

Scopul final al comunicării interumane este unirea şi susţinerea oamenilor între ei fără a-şi pierde identitatea. Este realizarea chemării de a fi în comuniune, de a fi „una”, după Chipul şi asemănarea Creatorului, Dumnezeu Sfânta Treime.

Scopul şi calitatea comunicării variază în funcţie de cei implicaţi, de calitatea lor umană, morală şi duhovnicească. În Rai omul se comunica pe sine, viaţa sa, prin deschidere şi dăruire reciprocă. După cădere au apărut ascunderea, mesajele codificate, „frunzele de smochin”.

2 Funcţiile comunicării:

• De informare = primeşte şi oferă informaţii despre cunoştinţele, nevoile, cerinţele, sentimentele, scopurile, mediul înconjurător, etc.

• De formare = formează şi susţine devenirea personală în sistemul de valori al comunităţii, modelează comportamentul sau îl modifică.

• Educativă = dezvoltă capacităţile intelectuale, afective şi psihomotorii.

• Socială = formează şi menţine relaţiile dintre oameni.

• De resocializare = mijloceşte recuperarea şi inserţia psihosocială a celor care s-au îndepărtat de comunitate.

• Persuasivă = convinge oamenii să acţioneze într-un anumit fel.

• Instrumentală = conduce la realizarea unui obiectiv anume.

• Compensatorie: de sprijinire şi consiliere, de satisfacere a trebuinţelor de siguranţă, afiliere şi relaţionare în situaţii speciale.