Extras din seminar

A doua jumătate a secolului XX poate fi caracterizată, ca o perioadă în care au apărut, s-au dezvoltat şi au prins contur preocupări de natură religioasă ale unor Biserici creştine care şi-au propus să refacă unitatea văzută a creştinilor, aflaţi în dezbinare de aproape un mileniu. Această mişcare care promovează refacerea unităţii văzute a Bisericilor care s-au despărţit de-a lungul istoriei, din raţiuni teologice şi nu numai, având ca bază dialogul teologic, acordurile şi mărturiile comune, precum şi cooperarea şi asistenţa reciprocă sub aspect interbisericeasc, este cunoscută sub numele de Mişcarea ecumenică (oikoumenikos-universal, împreună), mişcare care îşi are originea în „ Conferinţa mondială a misiunilor ” înfiinţată în 1910 la Edinburg.

Pentru primii treizeci de ani ai secolului XX, alte trei mişcări creştine cu caracter ecumenic, apar şi îşi desfăşoară activitatea, este vorba de mişcarea „ Viaţă şi Acţiune ” (creştinismul practic) - iniţiator Nathan Söderblom, arhiepiscop al Bisericii Suediei, care îşi propune o bună cooperare interbisericească în slujba umanităţii şi pentru promovarea păcii, apoi organizaţia „Credinţă şi Organizare” (creştinismul teologic) – fondator Charles Henry Brent, episcop anglican, care are drept preocupare găsirea unei baze teologice comune de dialog şi, în fine, cea de-a treia mişcare „Consiliul internaţional al misiunilor” (care fuzionează cu Consiliul ecumenic la a treia Adunare generală desfăşurată la New Delhi-1961) cu preocupări în ceea ce priveşte coordonarea societăţilor cu caracter misionar şi, de asemenea, realizarea unităţii mărturiei creştine în societate

În luna iulie a anului 1937, are loc la Londra o adunare la care participă 35 de reprezentanţi ai primelor două mişcări ecumenice menţionate („Viaţă şi Acţiune” şi „Credinţă şi Organizare”), prilej cu care se hotărăşte formarea unui Consiliu Mondial al Bisericilor, iar în mai -1938 la Utrecht se înfiinţează Comitetul provizoriu pentru Consiliul Ecumenic, alcătuit din 14 membrii ai celor două organizaţii amintite mai sus, Comitet care adoptă constituţia Consiliului şi hotărăşte să trimită tuturor Bisericilor invitaţia de a deveni membre ale viitorului Consiliu ecumenic, la adunarea constituantă stabilită pentru luna august a anului 1941. Însă din pricina celui de al II-lea război mondial, această întrunire nu poate avea loc decât în 1948 la Amsterdam considerată ca prima Adunare generală a Consiliului ecumenic, perioada cuprinsă între 1938-1948 fiind numită perioada de formare

Biserica Ortodoxă Română primeşte invitaţia de a face parte din acest for internaţional ecumenic în 1938 , însă îi dă curs, după o corespondenţă bogată cu liderii Consiliului, abia în anul 1961 la 20 noiembrie, cu prilejul celei de a treia Adunări generale a Consiliului ce s-a desfăşurat la New Delhi.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor, considerat ca „ instrument privilegiat ” al mişcării ecumenice, încă de la înfiinţarea lui şi-a desfăşurat activitatea având drept principiu de lucru „ O Biserică împărţită nu poate să vindece o lume divizată ” , adresând chemare tuturor Bisericilor, care se află separate din motive istorice sau religioase, să participe la o necesară mişcare de refacere a unităţii celei dintâi, unitate atât de dorită de Mântuitorul Hristos. Până în prezent Consiliul Ecumenic a desfăşurat nouă Adunări generale (ultima închizându-şi lucrările în martie 2006-Porto Alegre), precum şi o serie de numeroase conferinţe, care au dezbătut teme teologice de mare importanţă pentru lumea creştină în general.

Aşadar, pentru a putea nădăjdui la o apropiere între Biserici este necesar ca să se încerce realizarea unui anumit consens doctrinar, plecând de la principiul misionar că „doctrina este ceea ce uneşte”. O astfel de preocupare pe plan doctrinar, poate cea mai importantă de până acum, desfăşurată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor este documentul ecumenic Botez, Euharistie, Ministeriu.