Extras din seminar

Viaţa e dar de la Dumnezeu, e o taină şi trebuie trăită ca o taină. Nu fiinţăm prin noi înşine, ci prin Dumnezeu şi prin aceşti „dumnezei de casă”, părinţii noştri trupeşti – după cum îi numeşte Sfântul Teofilact al Ohridei. Într un fel, viaţa nu este a noastră, nu e sub stăpânirea noastră. Fiind dar de la Dumnezeu nu avem voie să ducem o viaţă desacralizată, altfel vom vedea noi înşine distrugerea propriei vieţi, asemenea unei boli ascunse Taina vieţii e sufletul, după cum taina sufletului e Dumnezeu. Doar un suflet unit cu Dumnezeu e un suflet plin de viaţă. „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10).

Căderea a învrăjbit sufletul cu trupul, iar boala, una din urmările păcatului adamic e atentat la viaţă, e gheara morţii. Boala nu e doar un chimism energetic, ci mai întâi e desacralizare a vieţii, de aceea şi începutul bun se pune prin refacerea comuniunii cu Dumnezeu.

Se vorbeşte de o „ştiinţă” a sufletului ce este religia şi de una a corpului, medicina, strâns întrepătrunse.

Deşi ortodoxia e ştiinţă şi tratament vindecător în acelaşi timp , din punct de vedere medical poate fi ajutată de medicină prin intervenţie pe organe sau circuite energetice ce remobilizează energiile.

Legat de cele spuse mai sus, şi înainte de a intra în prezentarea propriu zisă, dorim să menţionăm iniţiativa venită din partea farmacistului primar, colonel în retragere Dumitru Răducanu, cel care a participat ca specialist la prepararea Sfântului şi Marelui Mir, la Bucureşti, în anul 2002. Privitor la reziduurile rezultate din prepararea Sfântului şi Marelui Mir, dânsul a venit cu următoare sugestie:

„Reziduul rezultat la prepararea Sfântului şi Marelui Mir, propun să fie dat, prin aprobarea Secretariatului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, secţiilor de dermatologie, arşi, şi traumatologie din spitalele care doresc ca astfel, cu ajutorul acestui reziduu, să aline sau să vindece unele suferinţe umane, dar numai în următoarele condiţiuni:

a) în Vinerea Mare, medicul solicitant, cu aprobarea Secretariatului Sfântului Sinod să se prezinte la locul unde s a preparat Sfântul şi Marele Mir, la deţinătorul reziduului, cu vase sterile de capacităţi mici, pentru cantităţile solicitate;

b) în cererea adresată pentru aprobarea de reziduuri, medicii îţi vor lua angajamentul ca în cinci luni să comunice Secretariatului Sfântului Sinod la ce boli au fost folosite şi ce rezultate s au obţinut cu acest reziduu;

c) aceste observaţii medicale se vor îndosaria şi păstra de un consilier patriarhal, pentru documentare”

GENERALITĂŢI DE TERAPIE ISIHASTĂ

Medicina isihastă încearcă o medicină integrală de suflet şi corp, ce „lărgeşte” medicina obişnuită.

Un Părinte drag sufletului meu, Ieromonahul Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei, ne a transmis o moştenire preţioasă tuturor celor doritori de sănătate trupească şi de desăvârşire sufletească, de sfinţenie. Ne propune ca remediu şi alinare a suferinţei balsamul unei medicini de taină, medicina isihastă, în specific carpatin

Părintele menţionează câteva categorii majore ale bolilor: boli de destin; boli ale sufletului (păcate proprii) şi boli în corp. Păcatul adamic este în toţi ca o boală de destin. Pe lângă aceasta cu toţii avem o boală de destin proprie, ce nu e pedeapsă, dar care dimpreună cu darurile divine „ard” moştenirile rele; este crucea vieţii. Se poate ameliora boala, dar nu are vindecare; trebuie asumată şi purtată cu eroism. Boli ale propriului suflet sunt un fel de răspuns la cele de destin, la care se adaugă cele cauzate de căderile ce le săvârşim prin păcate, ce pot deveni chiar patimi. Boli ale corpului sunt cele la care se referă medicina ştiinţifică, iar dacă se cunoaşte cauza, evoluţia şi tratamentul, se poate interveni cu succes

Medicina isihastă e o medicină în unitate şi fără amestecare, între religie şi ştiinţă, suflet şi corp. Astfel vorbim de o medicină religioasă – sacroterapie, de una ştiinţifică – cea academică, de una de suflet – psihoterapie, de una de corp – dietoterapie. Terapia se face direct prin religie ca sacroterapie (cu Tainele Bisericii şi religiozitate proprie), ca psihoterapie – morală fără negativuri şi cu virtuţi de credinţă şi nădejde că ne putem vindeca, ca dietoterapie – prin hrănire selectivă, ca mobiloterapie – prin anumite mişcări, fără a le sacraliza

Sacroterapia

Prin sacroterapie se reface legătura cu Dumnezeu, Creatorul „tuturor văzutelor şi nevăzutelor”.

Pe lângă ritualul propriu-zis al Bisericii, practicat de cei religioşi, Părintele menţionează câteva gesturi ritualice ce rememorează sacrul divin, gesturi care au ca model pe cel liturgic, de unde şi legătura şi asemănarea lor:

1. ridicarea mâinilor în sus cu rugăciune către Dumnezeu din Care „curge” viaţa lumii

2. plecarea capului în închinare, prin care recunoaştem pe Dumnezeu ca Dătătorul vieţii

3. punerea mâinilor pe piept în dreptul inimii, făcându ne altar propriu pe care să vină şi Dumnezeu la noi