Partidele Politice - Pierre Brechon

Studiul partidelor politice a constituit pentru stiintele politice un obiect structurant. Se poate considera ca, impreuna cu sociologia electorala, partidele constituie materii canonice beneficiind de cea mai lunga traditie de studiu. Primele lucrari care inaugureaza aceasta traditie au fost publicate la sfarsitul secolului al XIX-lea. Unii parinti fondatori ca James Bryce, parlamentar si universitar britanic, sunt azi uitati, cel putin in Franta. Studiul partidelor politice se datoreaza celor 3 parinti fondatori: Moisei Ostrogorski, Roberto Michels si Max Weber.

Max Weber insista asupra profesionalizarii politicii in epoca moderna. Politica devine o activitate principala pentru un numar din ce in ce mai mare de persoane, in timp ce altadata privea notabilitati care exercitau si alte activitati. Aceasta profesionalizare se savarseste in interiorul unor veritabile “intreprinderi politice” – partidele - , definite ca organizatii cu adeziune libera care cauta sa-si propulseze conducatorii la putere si care permit militantilor apararea unei cauze sau obtinerea unor avantaje personale prin fidelitatea lor fata de lider.

Pentru a putea vorbi de partide politice trebuie sa fie reunite patru criterii :

1. Trebuie sa fie vorba de o organizatie durabila, care supravietuieste fondatorilor sai. Un partid nu este cu adevarat un partid decat in masura in care si-a rutinizat regulile de functionare si de succesiune si isi creeaza o traditie indelungata.

2. Este nevoie de o organizare completa, de la scara locala la cea nationala si trebuie sa existe relatii permanente intre aceste niveluri. Conducerea trebuie sa fie bine informata si trebuie sa existe o buna aplicare a deciziilor centrale de catre ansamblul grupurilor locale.

3. Obiectivul organizatiei trebuie sa fie cucerirea puterii, atat la nivel national cat si la nivel local. Nu orice conflict din societate este exprimat si reglat de catre partide. De fapt este vorba numai de conflictele care tin de exercitiul puterii.

4. Mijlocul de castigare a puterii trebuie sa fie cautarea sprijinului popular, mai ales in procesele electorale. Acest criteriu ne arata ca un partid este un mediator, o interfata intre sistemul si corpul social.

Un partid functioneaza in primul rand pe baza ideologiei. Dintre aceste patru criterii, in fond, sunt importante ultimele doua. Primele doua trasaturi ar putea fi utilizate si pentru a evidentia ceea ce reprezinta marile grupuri de interese intr-o democratie moderna sau pentru a califica marile confesiuni religioase.

Max Weber: “Prin partide, trebuie sa intelegem asociatii care se bazeaza pe un angajament(formal) liber, avand scopul de a procura sefilor lor puterea in sanul unei grupari si militantilor lor active sanse – ideale sau materiale – de a urma scopuri, obiective, de a obtine avantaje personale sau de a le realiza pe ambele”.

Daniel-Louis Seiler: “Partidele politice sunt organizatii ce vizeaza mobilizarea indivizilor intr-o actiune colectiva dusa impotriva altora, mobilizati in acelasi fel, cu scopul de a accede, singuri sau in coalitie, la exercitiul functiilor guvernamentale. Aceasta actiune colectiva si aceasta pretentie de a conduce mersul treburilor publice sunt justificate printr-o conceptie particulara asupra interesului general.” – “pentru a putea vorbi de partide politice, trebuie sa avem cel putin doua formatiuni care sa alcatuiasca un sistem politic si care sa transpuna pe scena politica marile conflicte ale societatii civile.” Fata de natura conflictuala a socialului, partidul unic este ceva contra naturii. El nu exista decat in regimurile care incalca expresia normal a conflictelor societale.”

Orgoliul national tinde sa considere Franta ca mama a democratiilor, pentru ca Revolutia din 1789 a enuntat principiile universaliste si pentru ca intreaga lume s-a inspirit din ea. Dar, in mod curios, partidele franceze se nasc mai tarziu, chiar daca se presupune ca expresia democratica si expresia partizana merg mana in mana.