Ecologie și Protecția Mediului

CAPITOLUL 1

DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE STUDIU

AL ECOLOGIEI

Noţiunea de ecologie a fost introdusă în ştiinţă de marele biolog

german Ernst Haeckel, 1866. Opera sintetică a marelui biolog Charles

Darwin, “Originea speciilor”(1859) a avut un rol hotărâtor în

delimitarea ecologiei ca ştiinţă, deoarece s-a demonstrat convingător

importanţa conexiunilor în procesul evoluţiei.

După Haekel, ecologia este „ştiinţa care studiază relaţiile

complexe directe sau indirecte dintre organisme şi mediu”.

Obiectul de studiu al ecologiei îl formează relaţiile dintre organisme şi

mediu pe de o parte şi relaţiile între organisme pe de altă parte. De

exemplu, hrănirea este trăsătura universală a lumii vii : organismele îşi

iau hrana din mediu, deci organismele sunt în relaţie directă cu

mediu, prin hrănire.

În 1972, Krebs defineşte ecologia ca „studiul interacţiunilor ce

determină distribuţia şi abundenţa organismelor”. Ecologia se

preocupă de acţiunea legilor biologice şi fizice, precum şi reacţia

organismelor prin minunatele adaptări. De exemplu, în frigul polar,

vulpea polară nu tremură deloc, tocmai pentru faptul că prezintă

adaptări care îi permit supraveţuirea.

O definiţie mai sintetică a ecologiei este dată de academicianul

profesor N. Botnariuc, în viziunea căruia, ecologia este „ştiinţa care

studiază sistemele supraiindividuale de organizare a materiei vii

(populaţie, biocenoză, biosferă) integrate în mediul lor abiotic.”

Definiţia subliniază unitatea, integrarea sistemelor biologice cu mediu,

idee care particularizează principiul filozofic al unităţii şi interacţiunii

permanente şi universale a sistemelor şi proceselor. Datorită legii

generale a unităţii şi interacţiunii sistemelor, lumea vie nu poate să

4

existe decât în interacţiune concretizându-se manifestarea legii

biologice a unităţii şi interacţiunii organismelor cu mediul lor. În

ceea ce priveşte unitatea şi conexiunea organismelor cu mediul,

precum şi interacţiunile dintre acestea menţionăm două aspecte

esenţiale: în primul rând, lumea vie şi lumea nevie sunt formate din

aceleaşi elemente chimice; în al doilea rând, unitatea constă în

schimbul permanent de materie, energie şi informaţie între organisme

şi mediul lor, deoarece organismele sunt sisteme deschise şi pentru a

exista, ele trebuie să realizeze acest schimb, tradus prin nevoia de

respiraţie, hrănire etc.

Interacţiunea dintre organisme şi mediu care asigură perenitatea

înseamnă, pe de o parte, influenţa factorilor abiotici (lumină,

temperatură, precipitaţii, etc.) asupra organismelor (plante şi animale),

influenţe care se datoresc variaţiei acestor factori, iar pe de altă parte,

influenţa pe care organismele o exercită asupra locului de viaţă şi

asupra factorilor climatici. (fig.1).