Inginerie în acvacultură

NOTIUNI INTRODUCTIVE

Acvacultura, in sensul larg al cuvantului, inseamna tehnologia de crestere a organismelor din mediul acvatic, folositoare omului, in care rolul predominant apartine pestilor, algelor, molustelor si crustaceelor. Acvacultura este considerata in prezent ca stiinta care se ocupa cu studiul bazelor biologice si elaborarea metodelor biotehnice pe baza carora organismele acvatice se inmultesc, cresc, se dezvolta in bazine acvatice naturale sau antropice.

In functie de caracteristicile bazinelor acvatice acvacultura se imparte in acvacultura in helestee si acvacultura in bazine naturale.

Ca urmare a existenţei unor criterii variate, este foarte dificilă o clasificare distinctă a sistemelor de creştere din acvacultură

Astfel, în funcţie de nivelul de intensivitate a producţiei (fig. 1), sistemele de creşterea pot fi:

• sisteme extensive;

• sistemele semi-intensive;

• sistemele intensive;

• sisteme super-intensive.

Din punct de vedere al modului de amplasare a unităţilor de creştere se disting următoarele variante de locaţii(Funge-Smith and Phillips, 2001):

• locaţii terestre („land based”): heleştee, sisteme recirculante;

• locaţii acvatice („water based”): viviere / cuşti flotante, ţarcuri;

• locaţii de tranziţie („tidal zone based”).

De asemenea, în sistemele de creştere pot fi cultivate:

• specii de apă dulce;

• specii de apă sărată;

• specii de apă salmastră.

În funcţie de numărul de specii introduse în unităţile de creştere, distingem:

• sisteme de creştere în monocultură – se referă la creşterea unei singure specii în cadrul aceleaşi structuri/incinte de producţie;

• sisteme de creştere în policultură – se referă la creşterea mai multor specii de cultură fie:

 în aceeaşi incintă de producţie (heleşteu, iaz, bazin)

 în incinte diferite, circumscrise, de producţie (sistem de custi/viviere amplasate în heleştee, bazine tip canal amplasate în heleştee etc.);

• sisteme de creştere integrate – se referă la creşterea mai multor specii de organisme acvatice de cultură în cadrul aceleaşi ferme; de altfel, speciile de cultură pot fi atât organisme animale cât şi vegetale.

După dinamica circulaţiei apei în sistemele de creştere, se întâlnesc următoarele situaţii:

• sisteme deschise – apa de alimentare trece o singură dată la nivelul unităţilor de creştere şi este apoi evacuată în mediul înconjurător;

• sisteme semi-deschise/semi-închise – apa de cultură de la nivelul unităţilor de creştere poate proveni atât din sursa de alimentare cât şi din recircularea parţială a apei tehnologice;

• sisteme închise – apa de cultură care intră la nivelul unităţilor de cultură este tratată pentru condiţionarea calităţii şi recirculată în totalitate; aportul de apă proaspătă este bine cuantificat (5 – 10 % din volumul total de apă) şi introdus în sistem doar pentru suplinirea pierderilor de apă datorate, în special, evaporării;

De asemenea, în funcţie de profilul producţiei realizate, întâlnim:

• pepiniere – în care se produce material biologic de populare, pe baza loturilor proprii de reproducători, sub formă de: icre, icre embrionate, larve, alevini, remonţi;

• crescătorii – în care se realizează creşterea şi îngrăşarea materialului biologic în structuri complexe ce permit acest lucru şi cu cicluri de exploatare diferite: până la vârstă de un an, doi, trei ani etc.;

• mixte – unităţi în care se realizează reproducerea, creşterea şi îngrăşarea materialului biologic în facilităţi tehnologice destinate fiecărei etape (creştere, îngrăşare, iernare etc.).

Biomasa de cultură poate fi crescută în următoarele tipuri de unităţi de creştere:

• heleştee;

• bazine (din fibră de sticlă, betonate etc.)

• canale tip („raceways”);

• structuri de plasă: cuşti/viviere flotante, ţarcuri.

Ţinând cont de această terminologie, de caracteristicile specifice fiecărui sistem şi, fiind conştienţi de existenţa unor legături intrinsece între aceste criterii de clasificare, acvacultura din ţara noastră dispune de o varietate de sisteme şi tehnologii de creştere.

Această continuitate între diferitele sisteme de creştere este ilustrată sugestiv în schema din figura 1.

I. 2. Sisteme de creştere extensivă a peştilor

Aceste sisteme de creştere se referă la toate ecosistemele naturale sau antropogene la nivelul cărora creşterea biomasei piscicole se bazează exclusiv pe productivitatea lor naturală. De regulă, acestea sunt lacurile şi bălţile care au o alimentare naturală şi din care se pot obţine producţii mici de peşte, exprimate în kg la unitatea de suprafaţă (m2 sau ha). Este greu de încadrat într-un interval valoric producţia unitară piscicolă (200-500 kg/ha) deoarece ea va depinde în totalitate de inputurile naturale din ecosistem; practic, sistemele extensive sunt ecosisteme dinamice care răspund la şi interacţionează cu factorii fizici, chimici şi biologici. Deşi, teoretic, la un astfel de sistem de cultură nu putem vorbi de o intervenţie externă din partea fermierilor în vederea sporirii producţiei piscicole, uneori se practică fertilizări pentru a stimula producţia primară din heleşteu/baltă. De regulă, în aceste sisteme se practică policultura.