Asigurări Sociale

Statul „bunăstării”: concept şi modele

Politicile sociale reprezintă o disciplină de studiu a serviciilor sociale şi a statului bunăstării.

Domeniul de studiu a "crescut" în timp, serviciile sociale sunt înţelese ca fiind cele care acoperă domenii ca: securitatea socială, locuirea şi locuinţele, sănătatea şi educaţia - cei "cinci piloni"- la care se alătură şomajul, detenţia.O serie de autori arată faptul că politicile sociale sunt legate de activităţile celor "cinci piloni" şi se identifică cu clasicul stat al bunăstării.

Statul bunăstării clasic (chiar dacă cei "cinci piloni" nu sunt universal agreaţi) va conţine politicile de menţinere a veniturilor, securitatea socială, politicele şi serviciile de sănătate, servicii sociale individuale şi politicile de locuinţe.

Politicile sociale nu reprezintă doar un studiu asupra societăţii şi asupra problemelor acesteia - sărăcie, inegalitate, discriminare, şomaj, marginalizare ci reprezintă studierea mecanismelor de răspuns la aceste probleme astfel ca prin acţiunile promovate să fie atinsă bunăstarea.

De asemenea, studiul politicilor sociale este aplecat spre crearea structurilor instituţionale care să le implementeze programele de furnizare şi de susţinere a bunăstării.

În esenţă Politicile sociale studiază nu numai acţiunile îndreptate către obţinerea bunăstării populaţiei, dar şi modalităţile prin care aceste acţiuni să dovedească grade cât mai mari de eficienţă şi de eficacitate. Aceasta presupune că au fost atinse ţintele, iar rezultatele se caracterizează prin bunăstare adică îmbunătăţirea unui fenomen ca urmare a introducerii unei politici sau alteia.

Politica socială are o serie de funcţii a căror importanţă nu poate fi neglijată:

• funcţii de reglare, prin care se încearcă restabilirea unui echilibru în acele sectoare în care piaţa produce dereglări. De aceea, intervenţia programelor sociale se recomandă ca o complementaritate pentru imperfecţiunile pieţei;

• funcţii compensatorii care se referă la mecanismul redistribuirii prin care se înlătură o parte din distribuirile inegale ale pieţei;

• funcţii protective care urmăresc acoperirea unor situaţii de risc: bătrâneţe, boală, incapacitate de muncă;

• funcţii de satisfacere a unor nevoi colective prin consum individual care nu pot fi realizate eficient prin mecanismele pieţei: învăţământul, cultura, ştiinţa.

Toate aceste funcţii sunt asociate conceptului de bunăstare, care este, de fapt, obiectivul principal al politicilor sociale. Toate măsurile întreprinse, atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere social, urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii prin asigurarea unui trai decent membrilor colectivităţii (bunăstare colectivă).

Bunăstarea colectivă poate fi realizată atât prin mecanisme directe ce decurg din funcţionarea pieţei (distribuţie primară legată de mecanismele de alocare a resurselor şi a veniturilor) cât şi prin mecanisme redistributive (transferuri).

Bunăstarea individuală şi cea colectivă (cu referire în special la dimensiunea care măsoară nivelul de trai al individului) poate fi produsă printr-un ansamblu de mecanisme complexe. Sursele bunăstării pot fi: piaţa, familia, comunitatea, statul (fig. 1).

Veniturile primare obţinute direct prin mecanismele pieţei pot caracteriza, la un prim nivel, bunăstarea colectivă. Piaţa însăşi manifestă o serie de limite care împiedică atingerea nivelului de bunăstare într-o societate. Explicaţia este dată de faptul că în economia bazată pe legile pieţei bunurile ce caracterizează bunăstarea colectivă, tind să fie produse într-o proporţie insuficientă. De aceea este necesară intervenţia unor mecanisme corective (de redistribuire a bunăstării) care susţin populaţia aflată în dificultate şi care reprezintă, de fapt, obiectul politicilor sociale.

Redistribuirea bunăstării se face prin:

a. finanţarea, de către stat sau colectivitate, a bunurilor publice sau de interes public şi sprijinirea consumului de bunuri de interes public (în special educaţia) prin gratuitate, subvenţii, facilităţi fiscale etc;

b. transferuri financiare - venituri din transfer (prin mecanisme de asigurări sociale sau de asistenţă socială) sau transferuri în natură (prin mecanisme exclusiv de asistenţă socială).

Transferurile se realizează în funcţie de criterii riguros stabilite prin lege şi au o dublă direcţionare:

- pe verticală când resursele financiare sunt transferate de la cei cu venituri mari la cei cu venituri mici (cum sunt transferurile din sistemul asistenţei sociale);

- pe orizontală în funcţie de necesităţi:

• de la cei sănătoşi la cei bolnavi (în cazul sistemului public de asigurări sociale de sănătate, dar şi al asistenţei sociale);

• de la cei care lucrează la şomeri sau la pensionari (în cazul sistemelor publice de asigurări sociale de şomaj sau de pensii).

Unele transferuri pe orizontală sunt interpretate ca fiind verticale (în cazul sistemului public de pensii unde generaţia vârstnică este susţinută (financiar) de generaţia activă la momentul actual, iar aceasta va fi susţinută de generaţia activă viitoare - transferuri intergeneraţionale).