Extras din curs
capitolul 1
ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMELE DE
COMUNICATIE PRIN RADIORELEE ŞI PRIN SATELIŢI
1.1. Generalităţi privind radioreleele şi sateliţii de comunicaţii
1.1.1. Terminologie
Radioreleele (RR) sunt sisteme de radiocomunicaţii dirijate în domeniile FIF, UIF şi
EIF (30 – 60MHz ... 25-30GHz), constând din staţii terminale (finale) şi o succesiune de staţii
intermediare în vizibilitate directă – fig. 1.1.a.
Sistemele de comunicaţii spaţiale, prin sateliţi, (CS) sunt de asemnea sisteme de radiocomunicaţii
dirijate, lucrând în domeniile UIF şi EIF, formate din staţii finale şi o singură
staţie intermediară amplasată pe satelit – fig. 1.1.b. Staţiile finale sunt amplasate pe Pământ şi
se numesc staţii de sol, reprezentând segmentul de sol; satelitul reprezintă segmentul spaţial.
In cadrul radioreleelor, intervalul dintre două staţii se numeşte tronson. Staţiile intermediare
pot asigura numai retransmisia de la o staţie la alta sau pot avea şi alte funcţii (transmisii
radio şi TV pentru public, colectare de mesaje, ...) şi în acest caz se numesc staţii (intermediare)
principale.
In cazul comunicaţiilor spaţiale, intervalul dintre o staţie de sol şi satelit se numeşte
traiect (link) – există un traiect ascendent (uplink) pentru transmisii de la sol la satelit şi un
traiect descendent (downlink) pentru transmisiile de la satelit la sol.
1.1.2. Principiile radiocomunicaţiilor prin RR şi CS
Sistemele RR şi CS realizează legătura între staţii în radiofrecvenţă (RF) prin unde
electromagnetice (UEM) de înaltă frecvenţă, de regulă microunde, cu frecvenţe peste 0,4GHz.
Staţiile terminale din sistemele RR şi staţiile de sol din sistemele CS realizează patru
funcţii principale: 1) primirea, prelucrarea semnalelor utile şi suprapunerea lor pe un semnal
de RF purtător; 2) emisia semnalului de RF sub formă de UEM; 3) recepţia UEM de RF;
4) extragerea semnalelor utile din semnalul RF şi trimiterea lor spre utilizatori.
Semnalele utile sunt variate: telefonice (vocale), de radiodifuziune, de televiziune,
digitale etc., cu variate surse şi destinaţii. Semnalul cel mai vehiculat în sistemele RR şi CS
este (încă) cel telefonic, cu banda limitată la aproximativ 4kHz (rotunjit); pentru fiecare
Fig. 1.1. Reprezentare schematică a unui sistem de radiorelee (a) şi de comunicaţii spaţiale (b). ST – staţii
terminale; SI – staţii intermediare; SS – staţii de sol; T- tronson; Tr A, Tr D – traiect ascendent şi descendent
a b
ST-1
ST-2
SI-1 SI-2
T1
T2 SI-3
SI-4 SI-5 SI-6 SS-1
SS-2
SI-satelit
TrA
TrD
SS-4 SS-3
semnal telefonic se alocă un interval de frecvenţe numit canal, cu lărgimea de cca. 4kHz.
Când trebuie vehiculate semnale cu spectru mai larg (date, TV), se alocă mai multe canale. Ca
urmare, capacitatea de transmisie a unui sistem se exprimă în număr de canale.
La emisie, semnalele cu bandă îngustă (telefonic, telegrafic, de radiodifuziune, unele
semnale de date) sunt multiplexate în frecvenţă sau în timp, formând semnalul în banda de
bază; semnalul TV cu componenta de sunet formează singur semnalul în banda de bază.
Semnalul în banda de bază modulează un semnal de frecvenţă intermediară FI, (tipic
70MHz, mai rar 100MHz sau 140MHz) care apoi este translat în RF, amplificat şi emis cu o
antenă directivă. La recepţia finală, semnalul RF este translat la frecvenţa intermediară (de
regulă se folosesc două FI) şi după demodulare se obţine semnalul în banda de bază; din acest
semnal se separă semnalele utile prin demultiplexare (dacă este cazul).
Astfel, schema bloc principială, foarte simplificată, a subsistemului de radiocomunicaţii
dintr-o staţie terminală a unui sistem de RR sau dintr-o staţie de sol a unui sistem de CS
arată ca în fig. 1.2; pe lângă acest subsistem, staţiile includ şi multe alte ansambluri (de
alimentare, de urmărire, de control, ...).
Staţiile intermediare din sistemele de RR au ca funcţie principală recepţionarea semnalelor
în RF de la o staţie (ST sau SI), schimbarea (translarea) pe o altă frecvenţă purtătoare,
amplificarea şi emisia. Staţiile intermediare sunt de două tipuri:
1. Staţii intermediare (simple), asigură numai recepţia emisiilor de la o staţie precedentă,
translarea pe o nouă purtătoare de RF, amplificarea şi emisia în direcţia staţiei următoare.
Din acest motiv, aceste staţii se mai numesc translatori sau repetori. Nu rareori, aceste
staţii funcţionează fără personal permanent; întreţinerea şi reparaţiile sunt asigurate de
echipe mobile.
2. Staţii intermediare principale, la care după recepţie se realizează demodularea şi demultiplexarea,
ceea ce permite trimiterea şi primirea de semnale utile. Urmează o nouă multiplexare,
translarea pe noua purtătoare de RF, amplificarea şi emisia în direcţia următoarei
staţii. Deoarece la demodulare şi (re)modulare se introduc distorsiuni, numărul acestor
staţii într-o linie de RR este limitat (4 ... 8).
Ansamblul echipamentelor dintr-o linie de radioreleu care asigură emisia şi recepţia pe
câte o singură frecvenţă purtătoare formează un fascicul. Un fascicul poate fi:
- unidirecţional: emisie ST1=> recepţie/emisie SI1=> recepţie/emisie SI2=>... recepţie ST2;
emisie ST1=> recepţie/emisie SI1=> recepţie/emisie SI2=>... recepţie ST2;
recepţie ST1<= emisie/recepţie SI1<= emisie/recepţie SI2 ...<= emisie ST2.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Satelitii.pdf