Economie monetară

1.1. BANCA CENTRALA SI MEDIUL DE ACTIVITATE AL ACESTEIA

In ultimii ani, pe fondul accentuarii presiunilor inflationiste si a celor legate de cresterea numarului somerilor, al aceentuarii dezechilibrelor macroeconomice, banca centrala isi contureaza tot mai mult pozitia de lider al mediului bancar, fie direct, fie indirect coordonand activitatea intregului sistem bancar in scopul atingerii tintei finale a politicii macroeconomice. Se pune astfel, tot mai mult accent pe stabilizarea macroeconomica (situatie intalnita mai ales in cazul tarilor din Europa Centrala si de Est , aflate in plin proces de restructurare).

Politica macroeconomică se concretizează în ansamblul instrumentelor şi măsurilor adoptate de autorităţile unei ţări în scopul influenţării principalelor variabile economice şi al atingerii nivelului dorit pentru economia respectivă. Altfel spus, „politica economică este o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural”.

Problema care se ridică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică ce trebuie avut în vedere prin mixul de politici economice ce se adoptă. Chiar dacă „obiectivul este acelaşi, mijloacele de a-l atinge – nu. Economia este un mecanism atât de complex, încât conducerea ei este asemănată mai degrabă cu o artă decât cu o ştiinţă exactă. Soluţiile oferite pentru o problemă sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii.”

Atingerea acestor obiective are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de componentele politicii economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici independente, dar în acelaşi timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară (considerată de unii economişti ca fiind parte componentă a politicii monetare, iar de alţii ca politică distinctă în cadrul politicii macroeconomice), politica fiscală, politica comercială şi nu în ultimul rând politica veniturilor. Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei părţi din obiectivele propuse (cadrul 1).

Cadrul 1. Corelatia dintre obiectivele şi instrumentele politicii economice

1.1.1 OBIECTIVELE POLITICII MACROECONOMICE ŞI CONFLICTUL DINTRE ACESTEA

Realizarea stabilităţii macroeconomice este reflectată de modul în care sunt atinse obiectivele stabilite prin politica macroeconomică şi, nu în ultimul rând, de natura obiectivului avut în vedere. Obiectivele avute în vedere prin politica macroeconomică vizează activitatea economică; activitatea economica poate să fie reprezentată de mai multe variabile precum PIB, gradul de ocupare, rata inflaţiei etc. Atingerea unui anumit nivel al acestor variabile macroeconomice se constituie în obiectivul fundamental al politicii macroeconomice a statului, în general şi al politicii monetare în special.

1.1.1.1. OBIECTIVELE:

a) GRADUL DE OCUPARE AL FORTEI DE MUNCA

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al fortei de munca, mergându-se pe maximizarea acestuia. În ceea ce priveşte acest obiectiv, este aproape clar dorinţa înregistrării unui nivel ridicat al ocupării, pe de o parte pentru a se asigura un nivel de trai decent, iar pe de altă parte pentru a asigura un nivel ridicat al ofertei de produse. Asigurarea unui astfel de obiectiv implică nenumărate probleme. O primă problemă este cea legată, încă de la început, de definirea nivelului ce caracterizează gradul cel mai înalt de ocupare. Ar fi o greşeală foarte mare dacă s-ar considera că există economii în care există o ocupare totală a forţei de muncă. La nivelul oricărei economii există, în permanenţă, şomaj frictional. „Consensul, la nivelul analiştilor economici, în ceea ce priveşte factorii fricţionali, este acela că nivelul cel mai ridicat al ocupării forţei de muncă există atunci când rata şomajului este cuprinsă între 3% - 4% din totalul forţei de muncă civilă”.

În condiţiile economiilor actuale, pe fondul restructurării macroeconomice, nivelul şomajului fricţional a crescut destul de mult. De aceea, autorităţile încearcă să determine cu mare atenţie care sunt cauzele care determină această creştere. Complexitatea economiilor actuale conduce automat la manifestarea anumitor forţe care generează presiuni pe piaţa forţei de muncă.

Factorii care generează şomajul fricţional sunt reprezentaţi de:

- factori sezonieri: în baza acestora cererea de locuri de muncă variind în funcţie de vreme şi de perioada din an, un exemplu concludent fiind reprezentat de activitatea din construcţii, de turism etc;

- factori geografici: ce influenţează oferta de forţă de muncă în funcţie de amplasarea geografică a locurilor de muncă; oferta de forţă de muncă neavând o elasticitate ridicată faţă de acest factor;

- factori structurali: restructurarea unor domenii de activitate din cadrul unei economii presupune automat şi o recalificare a forţei de muncă, deoarece, de cele mai multe ori, cei disponibilizaţi nu-şi pot găsi un alt loc de muncă pe vechiul domeniu de activitate;