Garanții Bancare Internaționale

Garanţia bancară este un angajament scris asumat de o bancă (banca garantă), în favoarea unei persoane, denumită beneficiarul garanţiei, de a plăti acestuia o sumă de bani, în cazul în care o altă persoană, denumită ordonator în contul căreia se emite garanţia, nu a onorat o anumită obligaţie asumată printr-un contract, sau a onorat-o defectuos, faţă de beneficiarul garanţiei. În ţara noastră garanţia bancară este, cel mai adesea, denumită scrisoare de garanţie bancară.

Deci, banca, prin garanţia bancară, nu garantează fapte, ci preia obligaţii de plată, cu titlu reparatoriu pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui angajament asumat prin contract.

În acelaşi timp, obligaţia de plată asumată de bancă este accesorie obligaţiei debitorului principal care s-a obligat la o anumită prestaţie prin contractul comercial.

Prezentă în ansamblu, garanţia bancară îmbracă caracteristicile unui contract de garanţie:

- este un contract consensual, întrucât contractul de garanţie se formează prin acordul de voinţă al părţilor (garant şi beneficiar), fără să fie necesară îndeplinirea unor formalităţi sau remiterea unui bon, obiect, etc.;

- este un contract unilateral, deoarece cel care se obligă este numai garantul (banca, creditorul) beneficiarul neavând nici o obligaţie faţă de garant;

- este un contract cu titlu gratuit;

- este un contract subsidiar, întrucât însoţeşte obligaţia principală (din contract).

În acest sens, în 1978, ea a elaborat ,,Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale” , document cunoscut sub denumirea de ,,Publicaţia nr. 325”. Aceste Reguli, au avut ca principal obiectiv să rezolve problemele legate de executarea abuzivă, necinstită a garanţiilor, încercând să stabilească un cadru juridic cu privire la dreptul beneficiarului garanţiei privind solicitarea executării garanţiei. Deşi Publicaţia nr. 325 continuă să fie utilizată, evoluţia practicii internaţionale în materie a evidenţiat limitele ei.

Drept urmare, în 1992, CCI-Paris elaborează un nou document, denumit ,,Reguli uniforme pentru Garanţiile de Cerere “ – Publicaţia nr.458, care a devenit aplicabilă din ianuarie 1994. Astfel, în prezent, în materie de garanţii, sunt valabile atât Publicaţia nr. 458, cât şi Publicaţia nr. 325.

În funcţie de obiectul obligaţiei fundamentale garantate, practica cunoaşte o multitudine de scrisori de garanţie bancară.

1.Cauţiunea bancară – este un contract accesoriu, şi conţine angajamentul de plată al băncii garante faţă de beneficiarul garanţiei de a plăti o sumă de bani în locul ordonatorului dacă acesta nu îşi execută obligaţia de plată la termenul convenit.

Potrivit legislaţiei din ţara noastră caracterul accesoriu al cauţiunii bancare are ca efect:

- obligaţia băncii fiind subsidiară obligaţiei principale, nu poate fi nici mai întinsă, nici mai oneroasă decât cea stipulată în raportul juridic fundamental (contractul comercial) ;

- dacă obligaţia principală este eventuală din punct de vedere al unei condiţii sau al unui termen, cauţiunea este afectată de aceleaşi modalităţi;

- dacă obligaţia principală este nulă sau anulabilă şi cauţiunea este nulă sau supusă anulării ;

- cauţiunea cu durată nedeterminată poate fi revocată în orice moment, în mod unilateral, excepţie făcând situaţia în care acoperă un având determinat.

2. Garanţia la cerere – cuprinde orice angajament scris de plată dat de o bancă sau orice altă entitate sau persoană care prevede plata banilor la prezentarea unei cereri scrise în conformitate cu termenii angajamentului şi a altor documente ce pot fi specificate în garanţie.

Garanţiile la cerere au următoarele trăsături:

- caracterul abstract al angajamentului de plată, în sensul că obligaţia de plată a garantului devine obligatorie numai din momentul emiterii ei şi cu condiţia ca garanţia astfel emisă să nu fie respinsă de beneficiarul garanţiei;

- independenţa garanţiei faţă de relaţia ordonator – garant. Garanţia este independentă de contractul care a fost încheiat între ordonator şi garant. În consecinţă, de exemplu, garantul nu poate refuza plata invocând faptul că ordonatorul nu a transmis fondurile şi astfel să încalce obligaţiile contractului de garantare.

- caracterul documentar al garanţiei are în vedere, pe de o parte, garanţia ca document scris în care trebuie precizate anumite elemente obligatorii (sumă, valabilitate, etc.), iar pe de altă parte, condiţia efectuării plăţii, respectiv cererea scrisă însoţită sau nu de documente aşa cum se precizează în textul garanţiei.

Garanţia la cerere, situează beneficiarul într-o poziţie foarte puternică. El poate cere plata imediat, iar garantul şi ordonatorul nu pot invoca nici o obiecţie de refuz a plăţii. Chiar dacă ulterior executarea abuzivă se dovedeşte, ca şi în cazul acreditivului documentar banca plăteşte pe documente prezentate în bună regulă.

În funcţie de obiectul garanţiei, practica internaţională cunoaşte o multitudine de tipuri.