Reglementare și Supraveghere Bancară

TEMA 1 REGLEMENTARE ŞI SUPRAVEGHERE BANCARĂ

1.1. Reglementare şi supraveghere bancară – concept, conţinut şi rol

În timp ce reglementarea bancară se defineşte prin ansamblul de

legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se

referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor

bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate

reglementările bancare.

În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de

reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă

de dereglementare a sistemului bancar, activitatea bancară continuă să

rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice cele mai normate.

În funcţie de motivele care stau la baza aplicării lor, se pot deosebi

trei clase de reglementări bancare:

a) reglementarea economică

b) reglementarea prudenţială

c) reglementarea monetară.

Prima clasă este reglementarea economică ce are drept scop să se

obţină asigurarea că băncile mobilizează resurse şi acordă credite în

condiţii de eficienţă economică.

Cea de-a doua clasă de reglementări este cea prevenită sau

prudenţială. Reglementarea prudenţială are menirea să garanteze alocarea

eficientă a resurselor, să minimizeze riscurile pe care şi le asumă băncile

şi să asigure stabilitatea şi sănătatea financiară a fiecărei bănci şi a

sistemului bancar în ansamblu. Altfel spus, scopul reglementării

prudenţiale şi reducerea reglementării economice (dereglementarea

economică).

A treia clasă este reglementarea monetară al cărei scop este

menţinerea stabilităţii valorii externe şi interne a monedei naţionale, prin

controlul exercitat asupra lichidităţii totale a sistemului bancar.

În timp ce analiza macro-prudenţială se regăseşte, într-un fel sau

altul, printre activităţile oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în

special pe piaţa de capital, este foarte rar inclusă în mandatul acesteia. În

opoziţie, agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal protecţia

consumatorilor. În alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o

reprezintă rezultatele supravegherii micro-prudenţiale, pe care Băncile

Centrale le consideră strict legate de sistem, iar agenţiile de supraveghere

le consideră angrenate protecţiei deponenţilor şi investitorilor.

1.2. Sisteme de supraveghere

Definirea unui sistem de supraveghere financiară presupune

alegerea unui model de supraveghere şi stabilirea instituţiei ce va

monitoriza operaţiunile intermediarilor financiari. În acest sens, se impune

şi clasificarea rolului pe care îl are banca centrală în activitatea de

supraveghere.

Inovarea financiară şi progresele tehnologice au determinat

erodarea continuă a frontierelor tradiţionale dintre segmentele sectorului

financiar (sistem bancar, pieţe de capital, instituţii de asigurări) şi

creşterea competiţiei între diferite tipuri de intermediari financiari ce oferă

produse similare. Aceste tendinţe ridică numeroase probleme privind

alegerea unui model de supraveghere financiară optim, şi în cadrul

acestuia, a autorităţii căreia trebuie să i se încredinţeze supravegherea.

Funcţiile reglementării şi supravegherii determină o serie de

sarcini care pot fi grupate astfel:

1. activităţi de protecţie a investitorilor, care se bazează pe asigurarea

unui sistem bancar competitiv şi pe contractarea riscului moral

indus de existenţa sistemului de asigurare a depozitelor prin

crearea regulilor de bună practică şi pe distribuirea informaţiei;

2. supravegherea la nivel micro, care se axează în primul rând pe

protejarea deponenţilor;

3. analiza macro-prudenţială, care grupează activităţile ce au scop

monitorizarea expunerii la riscul sistemic şi identificarea

potenţialelor „ameninţări” la nivel macroeconomic ca urmare a

dezvoltării pieţelor financiare.

1.2.1. Modele de supraveghere

În practica internaţională, sunt întâlnite, în general, următoarele

două tipuri de modele de supraveghere: 1) supravegherea instituţională, şi

2) supravegherea integrată.

1) Supravegherea instituţională (denumită şi supraveghere

instituţională) se caracterizează prin aceea că activitatea de control

prudenţial este îndreptată asupra unei categorii specifice de instituţii

financiare, indiferent de gama de activităţi pe care acestea le prestează. În

cazul acestui model, ce urmează segmentarea clasică a sectorului financiar

în trei pieţe, există câte o singură autoritate de supraveghere pentru bănci1.

Supravegherea instituţională este eficientă în cazul intermediarilor

financiari, deoarece nu creează duplicări ale controalelor prudenţiale şi

determină costuri scăzute. În situaţia în care există intermediari aparţinând

unor sectoare diferite, dar cărora li se permite să desfăşoare aceleaşi

activităţi, modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare datorită

faptului că este posibil să se aplice reguli prudenţiale diferite faţă de

acelaşi tip de operaţiuni. Distorsiunile respective pot genera arbitraje de

reglementare, cu consecinţe destabilizatoare asupra sistemului financiar.

2) Modelul supravegherii integrate (supraveghere unică) implică ca

o singură agenţie, de regulă diferită de banca centrală, supraveghează piaţa

financiară în ansamblul ei. Acest model îşi are geneza în procesul de

erodare continuă a barierelor tradiţionale între activităţile financiare şi în

apariţia conglomeratelor financiare.