Dreptul Comerțului Internațional

Curs 1

26.02.2019

1. Noțiune

DCI este format din ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale cu caracter de internaționalitate și cu caracter de comercialitate care se stabilesc între persoane fizice și/sau juridice în calitate de subiecte ale comerțului internațional, precum și între aceste persoane și stat, raporturi în care părțile se află pe poziție de egalitate juridică.

În cadrul DCI sunt analizate norme juridice aparținând unor ramuri de drept diferite. În principal ne interesează la DCI normele materiale uniforme de drept comercial, de drept civil, de procedură civilă, precum și normele materiale cuprinse în cadrul izvoarelor interne care se pot aplica în cazul operațiunilor economice internaționale și normele conflictuale. Alte norme care pot să aibă semnificație în ceea ce privește operațiunile economice internaționale sunt norme de drept constituțional, de drept administrativ și altele.

Normele materiale sunt norme prin care se reglementează drepturile și obligațiile părților unui raport juridic. Normele materiale uniforme/unificate sunt cuprinse în tratate internaționale.

Normele conflictuale sunt norme de trimitere. Prin aceste norme juridice nu se reglementează drepturile și obligațiile părților unui raport juridic. Cu ajutorul normelor conflictuale se soluționează conflictele de legi în spațiu. Conflictele de legi în spațiu apar datorită prezenței unui element de extraneitate (internaționalitate). Elementul de extraneitate este un element străin față de dreptul sau țara noastră (ex: sediul social, reședința, locul încheierii contractului, locul executării contractului).

Nu orice element de extraneitate determină însă apariția unui conflict de legi. De pildă, moneda contractului sau limba contractului nu determină apariția unui conflict de legi. Chiar dacă unele elemente de extraneitate nu generează conflicte de legi, ele nu sunt totuși lipsite de semnificație pe plan juridic.

Asemenea elemente de extraneitate pot să permită, alături de alte elemente de extraneitate, să se afirme că un anumit contract internațional are legătura cea mai strânsă cu un sistem juridic determinat. Există apoi elemente străine care nu au nicio semnificație pe plan juridic (ex: foaia de hârtie pe care este tipărit contractul provine din altă țară).

Conflictul de legi în spațiu presupune ca cel puțin două legi aparținând unor state diferite să fie susceptibile să se aplice unui raport juridic. Majoritatea normelor conflictuale au caracter imperativ! Instanțele de judecată în calitate de organe de jurisdicție aparținând unui anumit stat, aplică normele conflictuale ale statului căruia îi aparține instanța.

În cazul în care norma conflictuală trimite la o lege străină, instanța este obligată să aplice acea lege străină. Așadar, legea străină nu se aplică în temeiul unei autorități proprii, ci pentru că norma conflictuală a instanței de judecată solicită aplicarea legii străine.

Unele norme conflictuale pot să fie unificate prin tratate internaționale.

Regulamentul Roma I - norme conflictuale:

a) Lex voluntatis (legea aleasă de părți)

b) Lex patriae (legea cetățeniei)

c) Lex societatis

d) Lex fori (legea instanței sesizate) - nu arbitraj

Conflictele de legi în spațiu nu sunt singurele conflicte internaționale. Alături de acestea putem să menționăm conflictul de legi în timp și spațiu și respectiv conflictul mobil de legi. Conflictul de legi în timp și spațiu apare în cazul în care se solicită ca efectele unui raport juridic născut, modificat sau stins sub incidența legii unui anumit stat, să fie recunoscut într-o altă țară. Acest conflict poate să apară în domeniul dreptului material sau în domeniul dreptului procesual.

În ultima situație se solicită ca o hotărâre judecătorească pronunțată într-un anumit stat să fie recunoscută și executată într-o altă țară. În cazul conflictului de legi în spațiu, legile aflate în conflict sunt luate în considerare în mod simultan, iar în ipoteza conflictului de legi în timp și spațiu, legile aflate în conflict se iau în considerare în mod succesiv (ex: un anumit drept se naște sub incidența legii unui anumit stat și ulterior se solicită recunoașterea acelui drept într-o altă țară).

Conflictul mobil de legi apare datorită schimbării punctului de legătură. Punctul de legătură este criteriul concret prezent în cadrul normei conflictuale, cu ajutorul căruia se determină legea aplicabilă (ex: în cazul lex voluntatis punctul de legătură este voința părților; în cazul lex patriae punctul de legătură este cetățenia; în cazul lex fori punctul de legătură este instanța sesizată). Majoritatea punctelor de legătură se pot schimba. În consecință, este posibil să apară conflicte mobile de legi. În cazul conflictului de legi în spațiu și a conflictului de legi în timp și spațiu, nu se schimbă punctul de legătură al normei conflictuale care este luată în considerare.

Dacă apare un conflict mobil de legi se pune problema de a ști dacă se aplică legea veche sau legea nouă. Legile menționate aparțin unor state diferite și ambele sunt în vigoare (ex: art.19 din Regulamentul Roma I definește noțiunea de „reședință obișnuită”, noțiune care este importantă în scopul determinării legii aplicabil contractului într-o serie de situații. În cadrul art. 19 se stipulează că în vederea determinării locului unde se află reședința obișnuită momentul relevant îl constituie data încheierii contractului.

În circumstanțele în care la momentul încheierii contractului reședința obișnuită se afla într-un stat A, iar ulterior acest punct de legătură s-a schimbat, reședința obișnuită fiind stabilită în statul B, apare un conflict mobil de legi între legea statului A (legea veche) și legea statului B (legea nouă). Acest conflict mobil de legi se soluționează, potrivit art.19 din Regulamentul Roma I, prin aplicarea legii statului A).

După ce s-a determinat cu ajutorul normei conflictuale corespunzătoare legea aplicabilă, trebuie să cunoaștem dacă această lege se va aplica în calitate de element de drept sau în calitate de element de fapt. Aplicarea legii străine ca element de drept înseamnă că aceasta trebuie interpretată și aplicată la fel ca în statul căruia îi aparține. Aplicarea legii străine ca element de fapt semnifică că se va ține seama de conținutul legii străine astfel cum a fost acesta aprobat de către părți. Potrivit concepției adoptată în cadrul DIP român, legea străină se aplică ca element de drept (art. 2562, 2563 Cod civil). Regulamentul Roma I evită deliberat să adopte o poziție în chestiunea menționată. Prin urmare, organele de jurisdicție vor ține seama de normele de DIP din cadrul izvoarelor interne ale statului căruia îi aparține instanța sesizată.