Analiza calitativă și cantitativă

Formularea problemelor de alocare a resurselor. Tipuri de probleme

Conducerea proceselor economice pe un anumit orizont de timp presupune asigurarea resurselor necesare atingerii obiectivelor. Odată asigurate aceste resurse, apare problema alocării lor pe obiective. De regulă, alocarea resurselor este efectuată de către decidenţii aflaţi pe un nivel ierarhic superior celor care le utilizează sau/şi de către cei aflaţi în afara colectivului care le prelucrează.

Principalele elemente care intră în structura (baza) unei probleme de alocare sunt:

Resursele care urmează să fie alocate (ce alocăm?).

Disponibilul total din aceste resurse (cât putem să alocăm?).

Sursele sau furnizorii (de unde avem resursele?).

Disponibilul de resurse pe fiecare sursă (cât putem să luăm de lafiecare furnizor?).

Beneficiarii (cui repartizăm resursele?).

Necesarul de resurse pe fiecare beneficiar (cât trebuie să alocămfiecăruia?).

Orizontul de timp pentru care se face alocarea (pentru ceperioadă alocăm?).

Condiţiile (restricţiile) de alocare (în ce condiţii este posibilăalocarea?).

Criteriile de performanţă ale alocării (care este prisma prin carese face alocarea?).

Obiectivele şi strategiile de alocare (ce urmărim şi care suntcăile prin care vom atinge obiectivele alocării?).

Consecinţele alocării (ce efecte se vor obţine?).

Stările ambianţei (naturii) în care este posibilă efectuareaalocării şi probabilităţile de apariţie a lor (în ce context serealizează alocarea?).

Prin rezolvarea unei probleme de alocare răspundem întrebărilor: cât alocăm, cui alocăm, de Ia cine îi alocăm şi care sunt performanţele alocării?

în practică pot apărea probleme cu mai multe elemente decât cele prezentate sau cu un număr mai restrâns al acestora. Aici intervine pe lângă specificul problemei şi modalitatea de delimitare a elementelor. Spre exemplu, relaţia de ordine dintre beneficiari care introduce sau nu priorităţi în alocare poate constitui un element distinct al problemei sau un subcomponent al condiţiilor de alocare.

Tipuri de probleme de alocare

Pornind de la elementele prezentate şi caracteristicile lor, vom realiza o variantă de grupare tipologică a problemelor de alocare pentru a facilita identificarea corespondenţelor dintre problemele de alocare (economice) şi metodele matematice de rezolvare a lor.

O primă caracteristică de grupare o constituie numărul resurselor care trebuie alocate. Cele mai simple probleme de alocare sunt acelea în care se repartizează o singură resursă care poate fi de natură financiară, materială, umană, tehnică etc. Cealaltă clasă va cuprinde mai multe resurse care pot fi omogene sau neomogene. Resursele omogene pot fi substituibile (total sau parţial) sau nesubstituibile, în primul caz vor trebui precizate condiţiile şi efectele diferitelor variante de substituire a resurselor între ele. Astfel de probleme au un grad de dificultate mai ridicat şi necesită, de regulă, apelarea la metode specifice de rezolvare bazate pe algoritmii euristici.

Alocarea resurselor neomogene sau nesubstituibile poate fi realizată simultan - prin metode adecvate - sau iterativ, prin descompunerea problemei în subprobleme cu o singură resursă şi rezolvarea independenta a lor. Cea de a doua cale este condiţionată de existenţa unor relaţii de independenţă între resurse. De altfel, din punctul de vedere al tipului de relaţii e-xistent între resurse, se disting probleme de alocare cu relaţii structurale, funcţionale sau de independenţă. Toate aceste tipuri de probleme presupun prezenţa mai multor resurse.

Există şi cazuri în care resursa alocată este unică - spre exemplu, volumul de investiţii - dar o dată cu alocarea sunt precizate şi destinaţiile la nivelul fiecărui solicitant: achiziţionări de utilaje, construcţii-montaj, modernizări etc.

In cadrul acestor probleme se determină atât volumul resursei alocate fiecărui solicitant, cât şi ponderea fiecărei destinaţii în disponibilul total (urmărindu-se încadrarea în anumite limite prestabilite). Subliniem faptul că relaţiile dintre resurse, de regulă, apar doar la nivelul solicitanţilor şi introduc restricţii suplimentare în modelele matematice de alocare. Relaţiile funcţionale între resurse apar atunci când scopul pentru care sunt alocate nu poate fi atins fără a respecta corespondenţele funcţionale dintre resursele implicate de acesta. Astfel de relaţii apar indiferent de natura resurselor (omogene sau neomogene).

Gradul de dificultate al problemelor de alocare cu restricţii asupra resurselor este destul de ridicat întrucât acestea limitează foarte mult spaţiul soluţiilor de alocare. Se cunoaşte faptul că resursele dintr-o problemă de alocare pot fi stocabile sau nestocabile. în plus, există posibilitatea de a avea situaţii decizionale cu mai multe resurse dintre care unele sunt stocabile, iar altele nestocabile - deci mixte.

Primele două tipuri de probleme pot face parte din clasa celor cu o singură resursă, în timp ce ultimul tip - obligatoriu din clasa celor cu mai multe resurse. La rândul lor, resursele stocabile pot fi reutilizabile sau nereutilizabile în procesul de producţie următor celui căruia au fost alocate. Refolosirea, de regulă, este parţială şi poate conduce la realocarea lor pe alte destinaţii. Pentru acestea se recomandă proiectarea unor procese tehnologice circulare active la nivelul unităţilor economice sau a companiilor industriale.

O altă caracteristică ce trebuie luată în considerare în problemele de alocare o constituie gradul de perisabilitate a resurselor.