Diagnosticul Financiar

CAPITOLUL I

DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Este prima fază a ciclului fundamental al gestiunii financiare. Rezultatele lui prezintă interes atât pentru conducătorii întreprinderii, cât şi pentru partenerii externi ai acesteia. Obiectivele diagnosticului financiar se referă la determinarea nivelului rentabilităţii şi al riscurilor şi la evaluarea modului în care întreprinderea răspunde constrângerilor impuse de mediul economico-financiar în care activează, punând în evidenţă punctele tari şi punctele slabe. Astfel, managerii, acţionarii şi potenţialii investitori sunt interesaţi mai ales de performanţele firmei, în timp ce băncile, furnizorii şi alţi creditori sunt interesaţi în primul rând de evaluarea expunerii la riscuri, deci de echilibrul financiar al întreprinderii.

Analiza-diagnostic se efectuează pe baza documentelor contabile de sinteză (situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii - bilanţ, rezultatele financiare – contul de rezultate şi anexele) şi a altor informaţii privind evoluţia preţurilor şi a cursurilor bursiere. Dacă bilanţul reflectă situaţia patrimonială a întreprinderii la sfârşitul exerciţiului, contul de rezultate furnizează informaţii asupra activităţii acesteia în cursul exerciţiului considerat. Elementul ce face legătura între cele două documente de sinteză este rezultatul net, expresie atât a profitabilităţii întreprinderii, cât şi a situaţiei patrimoniale a acesteia.

1.1. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Noţiunea de echilibru financiar poate fi înţeleasă în două moduri diferite, dar nu opuse:

- ea semnifică, mai întâi, că întreprinderea trebuie să fie aptă, graţie lichidităţilor sale, să facă faţă datoriilor, atunci când acestea devin exigibile;

- ea presupune, de asemenea, menţinerea unui echilibru funcţional între nevoile şi resursele întreprinderii, ţinând cont de destinaţiile nevoilor şi de stabilitatea resurselor.

Patrimoniul unei întreprinderi se compune din:

• drepturi de proprietate şi de creanţă (activ bilanţier);

• obligaţii (datorii).

Patrimoniul se calculează ca diferenţă între cele două componente şi se mai numeşte situaţie netă - SN.

SN = ACTIV BILANTIER– DATORII TOTALE

Situaţia netă este un indicator mai restrictiv decât capitalurile proprii, ea neincluzând subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate.

De cele mai multe ori, situaţia netă a unei întreprinderi este pozitivă şi crescătoare, ca urmare a reinvestirii unei părţi din profitul net sau a încorporării altor elemente (subvenţii, reporturi din exerciţiul precedent, etc). Această creştere a situaţiei nete reflectă atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, şi anume maximizarea valorii întreprinderii, adică a valorii capitalurilor proprii.

O situaţie netă negativă semnifică o depăşire a activului de către datorii şi anunţă falimentul întreprinderii. Această situaţie se poate datora pierderilor din exerciţiile anterioare, care au consumat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită cade în sarcina creditorilor, care şi-au asumat riscul de insolvabilitate al firmei.

Menţinerea echilibrului financiar al unei întreprinderi constă în corelarea lichidităţii activelor (nevoilor) cu exigibilitatea datoriilor (resurselor).

Un element de activ este cu atât mai lichid, cu cât el poate fi transformat mai rapid în monedă. Activele se clasifică după gradul de lichiditate astfel:

• active pe termen lung (ATL) formate din imobilizări (necorporale, corporale, financiare), care au un grad redus de lichiditate;

• active pe termen scurt (ATS) care cuprind stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi, adică elemente cu grad ridicat de lichiditate.

În ceea ce priveşte elementele de pasiv, ele se clasifică după gradul lor de exigibilitate. Un element de pasiv este cu atât mai exigibil, cu cât scadenţa sa este mai apropiată. Astfel, gruparea bilanţieră este următoarea:

• datorii care trebuie plătite într-o perioadă de până într-un an (DTS), formate din datorii non-bancare pe termen scurt (care sunt, în majoritate, datorii de exploatare – DEX, existând însă şi unele în afara exploatării, cum sunt creditorii diverşi) şi credite bancare curente sau pasive de trezorerie (PTZ);

• datorii care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an (datorii pe termen mediu şi lung - DTML);

• provizioane pentru riscuri şi cheltuieli (PROV);

• capitaluri proprii (CPR), care nu au practic o scadenţă (cu excepţia situaţiilor de faliment).

Schematic, echilibrul dintre nevoile şi resursele firmei este redat de următoarea formă a bilanţului financiar-patrimonial, de tip tabel:

ACTIV (NEVOI) PASIV (RESURSE)

ATL CPERM = CPR + PROV + DTML

ATS DTS

unde CPERM = capital permanent.

Pentru calculul indicatorilor de echilibru financiar este necesară o detaliere a acestor mărimi. Astfel:

Activele pe termen lung - ATL sunt formate din:

• imobilizări necorporale (cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe, mărci, etc);

• imobilizări corporale (terenuri, clădiri, utilaje, etc);

• imobilizări financiare (titluri financiare şi creanţe pe termen lung).

Activele pe termen scurt - ATS cuprind:

• activele circulante propriu-zise (ACR), formate din:

- stocuri (de materii prime, de producţie în curs, de produse finite şi mărfuri);

- creanţe (clienţi şi alte creanţe pe termen scurt de exploatare şi în afara exploatării);

• activele de trezorerie (ATZ), formate din:

- disponibilităţi (în casă şi în bancă);

- investiţii financiare pe termen scurt.

Datoriile pe termen scurt - DTS sunt formate din:

• datorii pe termen scurt non-bancare, care cuprind:

- datorii faţă de furnizori;

- datorii faţă de salariaţi;

- datorii faţă de stat;

- alte datorii pe termen scurt non-bancare.

• datorii sau pasive de trezorerie - PTZ, formate din creditele bancare curente, numite şi credite de trezorerie.