Economie Politică

ECONOMIE POLITICĂ

CAPITOLUL I

ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ - OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE

I.1. Economia politică - obiect de studiu, importanţa cunoştinţelor de economie

I.2. Trebuinţe – definire, clasificare şi trăsături

I.3. Resursele economice – definire şi clasificare

I.4. Administrarea eficientă a resurselor

I.5. Activitatea economică

Concepte de bază: nevoi umane, interese economice, resurse economice, legea rarităţii resurselor, costul de oportunitate, activitatea economică, ştiinţa economică.

I. 1. Economia politică - obiect de studiu, importanţa cunoştinţelor de economie

Pentru a se orienta în cadrul activităţilor economice din ce în ce mai complexe, oamenii au simţit nevoia desprinderii unor reguli şi legităţi. Ştiinţa care se ocupă cu studiul acestor legi şi legităţi este ştiinţa economică sau economia politică.

Evoluţia gândirii economice :

1. De la originile greco - romane până la Adam Smith, deci până la sfârşitul secolului al XVIII

Primele preocupări de a înţelege şi a explica economia reală apar din Antichitate. Aristotel definea economia ca pe un ansamblu de legi după care se conduce activitatea desfăşurată în gospodărie sau în ferme şi ateliere, în vederea producerii bunurilor de care oamenii au nevoie. Acesta este sensul etimologic al termenului de economie, care provine din limba greacă:

• - „oikos” – care înseamnă casă, gospodărie;

• - „nomos” – care reprezenta lege, rânduială;

• - „polis” – cetate, societate.

Termenul de economie politică a fost consacrat în anul 1615 de Antoine de Montchrestier prin tratatul său de economie politică scris pentru suveranul de atunci al Franţei Louis al XIII-lea.

Adam Smith în “Avuţia Naţiunilor” demonstrează că originea valorii, deci a bogăţiei naţionale, rezidă din munca socială.

2. A doua perioadă, sec XVIII – XIX – perioada este denumită Şcoala clasică engleza ai cărei reprezentanţi sunt: David Ricardo, T. Malthus, J. Mill.

David Ricardo explică că nu se poate confunda valoarea cu bogăţia, valoarea fiind privită ca un produs al muncii.

Malthus enunţă principiul populaţiei, conform căruia, în absenţa unor frâne sociale, populaţia are tendinţa să crească în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistenţă, în proporţie aritmetică.

Economia clasică a constituit punctul de plecare pentru două direcţii opuse privind teoriile economice. Este vorba de o ramură care se dezvoltă începând cu lucrarea „Capitalul” a lui K.Marx şi o a doua ramură care, trecând prin gândirea neoclasică şi keynesiană, ajunge la economia modernă.

K. Marx, continuator al lui David Ricardo, a avut contribuţii importante în teoria valorii, a profitului, a rentei şi a producţiei.

3. A treia perioadă - 1870 şi marea recesiune economică mondială din anii 1930.

Gândirea neoclasică- susţinută de şcoala marginalistă - a mers pe ideea liberalismului economiei.

Conceptul esenţial al teoriei neoclasice este cel de raritate a resurselor şi de alegeri raţionale efectuate de indivizi în scopul obţinerii maximului de satisfacţie.

4. A patra perioadă în evolutia ştiinţei se încadrează între anii 1920 şi anii 1970.

Această perioadă a fost marcată pregnant de J.M. Keznes şi opera sa fundamentală „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. El este fondatorul curentului de gândire dirijist, de susţinere a intervenţiei statului în economie.

5. A cincea perioadă a început în 1980.

Se caracterizează prin trecerea la analiza economiei de la nivel micro, la cel macro şi mondoeconomic.

Economia, ca ştiinţă, îndeplineşte trei funcţii :

1. explică fenomene economice - exemplu: formarea preţurilor

2. prognozeaza producerea unor fapte şi fenomene economice - exemplu: creşterea consumului atunci cănd cresc veniturile

3. propune căi de influenţare a modului în care se desfăşoară faptele şi fenomenele economice – exemplu: căi de reducere a costului

Economia politică nu este decât o componentă din sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:

a) ştiinţa economică fundamentală (economia politică, management, marketing, statistică)

b) ştiinţele economice teoretico-aplicative (contabilitate, finanţe)

c) ştiinţele economice de frontieră(econometria, informatică economică,matematică economică, sociologia economică, psihologie economică, etc.).

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se de la o perioadă istorică la alta. În prezent, se impun discipline economice noi, cum ar fi: economia mediului înconjurător, economia urbană, economia investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale, etc.

Ca ştiinţă economică fundamentală, economia politică oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor.

Ca orice ştiinţă, economia politică are obiect de cercetare propriu, limbaj specific, metode şi instrumente de cercetare proprii.

Economia poate fi privită ca microeconomie şi macroeconomie.

Microeconomia studiază comportamentele individuale ale subiecţilor economici (gospodării, firme de afaceri, agenţi economici individuali etc.), relaţiile acestora cu piaţa, relaţiile dintre ei, în procesul producerii, schimbului, distribuţiei şi consumului bunurilor şi serviciilor.

Macroeconomia cercetează economia naţională în ansamblul ei ca şi efectele globale care rezultă (şomaj, inflaţie, etc.).Variabilele macroeconomice sunt cele referitoare la produs naţional, masă monetară, rata şomajului ş.a.

Abordarea micro- şi macroeconomică este una de abstracţie ştiinţifică şi vizează numai nivelurile de analiză. Nu poate exista o separare între cele două abordări, cu alte cuvinte micro- şi macroeconomia sunt inseparabile.