Economie mondială

Capitolul I

Fundamentele economiei mondiale

1.1. Formarea economiei mondiale

Condiţia esenţială a formării economiei mondiale o constituie trecerea de la economia naturală, bazată pe autoconsum, la economia de schimb în cadrul căreia bunurile capătă character marfar, apar banii iar piaţa reprezintă locul central de desfăşurare al activităţilor. Premisele esenţiale ale apariţiei economiei de schimb sunt două şi anume: diviziunea socială a muncii, prin care producătorii devin specializaţi iar producţia este destinată schimbului şi autonomia producătorilor bazată pe proprietatea privată. Iniţiatorii schimburilor la mare distanţă au fost fenicienii, fondatorii târgurilor din Malta, Sicilia şi Sardinia, în care vindeau o gamă largă de produse, de la cereale la mirodenii, stofe şi bijuterii. Practic, comerţul între negustorii străini era, în mod absolut, dominat de bunuri de consum iar volumul său in raport cu schimburile interne era redus.

Începutul secolului al XVI –lea deschide un nou capitol în istoria schimburilor externe fiind considerat decolul de debut al pieţei mondiale. În această perioadă aria geografică inclusă în sfera raporturilor de schimb extern se lărgeşte considerabil, atât prin includerea celor două Americi cât şi prin cuceririle geografice, care au stat la baza formării coloniilor.

Trecerea, la începutul secolului al XIX-lea, la producţia maşinistă determină modificări importante atât în ceea ce priveşte cadrul producţiei autohtone, cât şi cel al relaţiilor comerciale cu exteriorul. Pe plan intern, producţia maşinistă adduce cu sine o creştere fără precedent a productivităţii muncii, dar şi a ocupării mâinii de lucru. Se trecea de la ateliere mici, cu câţiva lucrători la fabrici cu zeci şi chiar sute de angajaţi, care lucrau folosind cuceririle tehnicii, de la acel moment, aplicate in producţie.

Ansamblul schimburilor internaţionale de activităţi reprezintă o posibilă definiţie a economiei mondiale. Conceptul de economie mondială nu trebuie redus la sfera circulaţiei de bunuri, ori de capital, ci trebuie extins către sferele producţiei materiale, a cercetării ştiinţifice şi consumului. Baza funcţionării economiei mondiale o constituie fluxurile economice internaţionale, care fac legatura între diferitele ţări ale lumii, punând în mişcare bunuri materiale şi capitaluri.

1.2. Globalizarea – trăsătură caracteristică a economiei mondiale

Renumitul economist englez John Dunning defineşte globalizarea ca fiind: “procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta”.

Globalizarea economiei se poate spune că a început încă din perioada preindustrială prin extinderea spaţiului de desfăşurare a activităţilor economice, procesul fiind marcat, de-a lungul timpului, de creşterea rolului raporturilor comerciale, a investiţiilor străine directe precum şi a societăţilor transnaţionale.

Spre deosebire de “globalizare”, prin “globalism” percepem, în mod unilateral, prioritatea pieţei mondialeşi subordonarea tuturor relaţiilor dintre state economicului, fapt care limitează criteriile de analiză ale legăturilor şi spaţiilor transnaţionale. In abordarea globalizării este necesar să se delimiteze anumite aspecte mai importante cum ar fi cauzele şi importanţa globalizării, aria de manifestare şi amploarea numerică a relaţiilor transnaţionale precum şi adaptabilitatea statelor şi limitele integrării globale.

Fenomenul de globalizare poate fi abordat atât mono cât şi multi-cauzal ţinând seama, ăn primul caz, de un singur factor considerat ca fiind de o importanţă majoră (resurse naturale ori financiare), ori în al doilea caz, luând în discuţie un ansamblu de elemente considerate în interdependenţa lor funcţională.

Globalizarea îşi are originile în nevoia de comunicare, de a stabili legaturi, reţele, în nevoia de a depăşi graniţele naţionale pentru o mai bună satisfacere a nevoilor dar şi pentru un câştig mai mare.

1.3. Tipologia globarizării şi a exerciţiului puterii

Discuţia referitoare la formele şi limitele globalizării este legată în mod direct de problema puterii şi mai exact a modului în care aceasta se execută şi a efectelor pe care le produce.

Regulile, dar mai ales resursele, stabilite şi utilizate de către anumiţi operatori pe piaţa mondială conferă, în mod discreţional, putere şi autoritate în luarea deciziilor structurând astfel în “conducători şi conduşi” şi chiar în “puternic dezvoltaţi şi restul lumii”.

Pe baza stabilirii unor asemenea raporturi asistăm la extinderea globalizării iar aceasta, la rândul său, transformă şi distribuie exercitarea puterii.

Pornind de la aceasta se poate constitui o tipologie bidimensională a globalizării şi a exercitării puterii :

o globalizarea care are la bază o reţea foarte amplă de relaţii stabilite între un număr mare de participanţi dar în cadrul căreia intensitatea acestor relaţii este relativ redusă

o globalizarea pentru ca nu mai are o importanţă foarte mare amploarea relaţiilor ci intensitatea acestora.

Globalizarea contemporană reprezintă de fapt un ansamblu de procese de integrare bazate pe constituirea reţelelor de interacţiune şi schimb interregionale. Aceste reţele constituite pe relaţiile stabilite între state, instituţii internaţionale şi corporaţii multinaţionale au o structură flexibilă şi evolutivă, conferind putere comunităţilor dar impunând şi limite ori restricţii în anumite situaţii.