Etica Normativă

1.2.2 Etica normativă

Etica normativă este componenta eticii care face legătura între meta-etică şi etica aplicată. Aceasta are ca obiect studiul marilor teorii şi doctrine etice, definind un set de norme în care trebuie să se încadreze acţiunile umane. Etica normativă prescrie standardele care desemnează caracteristicile bunei conduite, corecte şi a relei conduite, greşite, putând fi privită şi ca o căutare, o construcţie a unui mecanism ideal de testare a comportamentelor corespunzătoare. Regula de Aur este un exemplu clasic de principiu normativ: “Să facem altora doar ceea ce dorim ca alţii să ne facă nouă!” (întrucât nu vreau ca vecinul meu sa îmi încalce proprietatea, este, deci, greşit ca eu să o încalc pe a lui; întrucât vreau ca alţii să mă ajute atunci când am un accident, este, deci, corect ca şi eu să îi ajut pe alţi într-o situaţie similară). Utilizând raţionamente similare, oricine poate, teoretic, să stabilească dacă o acţiune este corectă sau greşită, astfel încât, pornind de la Regula de Aur, va fi o greşeală a oricui să mintă, să agreseze, să lezeze, să jignească sau să ucidă pe oricine altcineva. Regula de Aur este un exemplu fundamental de teorie normativă care stabileşte un anumit principiu potrivit căruia pot fi judecate toate acţiunile. Ipoteza cheie în etica normativă se referă, de fapt, la existenţa doar a unui singur criteriu esenţial pentru conduita morală (Regula de Aur), din care decurge un singur set de reguli sau principii.

Există trei abordări specifice eticii normative:

(i) teoriile virtuţii;

(ii) teoriile datoriei;

(iii) teoriile consecinţelor sau consecinţionaliste (aşa numitele “consequentalist theories”).

I. Teoriile virtuţii. Mulţi filozofi şi eticieni consideră că moralitatea constă în respectarea cu stricteţe a unor reguli de conduită, cum ar fi „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!” sau „Poartă-te cu bunăvoinţă!”. Este foarte probabil ca cineva să înveţe aceste reguli şi să încerce să le transpună în practică în momentul în care realizează o anumită acţiune. Teoreticienii virtuţii pun, totuşi, un accent mai redus asupra învăţării acestor reguli, focalizându-se pe evidenţierea importanţei formării şi dezvoltării de bune trăsături ale caracterului, acestea putând crea şi capacitatea de învăţare a regulilor morale. De exemplu, odată ce cineva dobândeşte generozitatea ca şi trăsătură de caracter, va putea acţiona într-o manieră plină de bunăvoinţă faţă de semenii săi.

Din punct de vedere istoric, teoria virtuţii este unul dintre cele mai vechi curente de tip normativ din filozofia modernă europeană, având rădăcini în civilizaţia Greciei Antice. Platon, de exemplu, a definit patru virtuţi esenţiale, denumite ulterior virtuţi cardinale: înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi spiritul de dreptate. Pe lângă acestea, virtuţi importante mai sunt considerate: tăria morală, generozitatea, stima de sine şi sinceritatea. Complementar faţă de susţinerea necesităţii dezvoltării trăsăturilor de caracter pozitive, teoreticienii aparţinând acestui curent susţin că oamenii trebuie, de asemenea, să evite a dobândi trăsături de caracter negative (vicii), cum ar fi: laşitatea, insensibilitatea, nedreptatea sau vanitatea (de exemplu, generozitatea unui act caritabil poate fi umbrită de vanitatea celui care îl face). Teoria virtuţii accentuează importanţa educaţiei morale, considerându-se că formarea caracterelor (virtuoase sau vicioase) se produce în tinereţe, adulţii fiind, deci, responsabili pentru inculcarea virtuţilor la tineri. La rândul său, Aristotel considera că virtuţile reprezintă trăsături pozitive pe care oamenii le pot dobândi şi care reglează sau controlează emoţiile instinctuale. De exemplu, ca răspuns la sentimentul natural de frică, oamenii îşi pot dezvolta virtutea curajului care le permite să fie fermi şi să înfrunte un anumit pericol. Analizând mai multe virtuţi specifice, Aristotel susţinea că cele mai multe virtuţi se formează la media extremelor trăsăturilor de caracter. Cu referire la curaj, de exemplu: dacă cineva este lipsit total de curaj, înseamnă că şi-a dezvoltat trăsătura de caracter „laşitate”, care este un viciu; pe de altă parte, dacă altcineva are prea mult curaj, el poate dovedi „nesăbuinţă”, care este, de asemenea, un viciu. Desigur că, şi Aristotel recunoaşe aceasta, nu este o sarcină uşoară de a găsi media perfectă între două extreme ale aceleiaşi trăsături de caracter, această medie nefiind cantitativă, ci calitativă. Apropierea de ideal necesită suportul raţiunii.

Teologii medievali au completat lista virtuţilor definite în lumea antică cu trei, provenite din dogma creştină (de unde şi denumirea de virtuţi teologice): credinţa, speranţa şi caritatea. Teoria virtuţii a suscitat un interes major până în secolul al XIX –lea, când s-a manifestat un declin, simultan cu creşterea interesul pentru teorii morale alternative, care vor fi prezentate mai jos. La mijlocul secolului al XX-lea, teza virtuţii a reintrat în atenţia unor filozofi care au considerat că noile abordări şi teorii etice au fost întrucâtva greşit direcţionate prin focalizarea prea puternică pe reguli şi acţiuni şi neglijarea importanţei trăsăturilor virtuoase de caracter.

II. Teoriile datoriei. Majoritatea oamenilor consideră că există obligaţii clare formate în virtutea existenţei noastre umane: de exemplu, grija faţă de proprii copii sau neimplicarea în crime. Teoriile datoriei privesc morala ca fiind bazată pe principiile fundamental specifice ale obligaţiei. Aceste teorii mai sunt denumite deontologice (de la grecescul “deon” – obligaţie, datorie), respectiv cele care studiază natura fundamentală a obligaţiilor sau datoriei. De asemena, mai sunt denumite ne-consecinţionaliste (nonconsequentialist) întrucât principiile obligaţiei sunt obligatorii, independente de consecinţele care decurg din respectarea lor (de exemplu, este greşit să nu ne îngrijim cât mai bine copiii, chiar dacă o asemenea opţiune poate genera economii financiare).

Există patru variante ale teoriei datoriei:

I. Prima dintre ele, de fapt o clasificare a datoriilor, îi aparţine filozofului german Samuel von Pufendorf , care a definit mai multe datorii, încadrate în trei clase:

(i) datorii faţă de Dumnezeu;

(ii) datorii faţă de sine însuşi;

(iii) datorii faţă de ceilalţi.

Referitor la datoriile faţă de Dumnezeu, von Pufendorf considera că acestea sunt de două feluri: (i) o datorie teoretică a omului de a recunoaşte existenţa şi natura divină a lui Dumnezeu şi (ii) o datorie practică a omului de a-l venera pe Dumnezeu.

Referitor la datoriile către sine însuşi, acestea sunt tot de două tipuri: (i) datoria omului faţă de suflet (spirituală), de a-şi dezvolta abilităţile, înzestrările şi talentele şi (ii) datoria omului faţă de trup (materială), care presupune ca omul să nu îşi afecteze singur corpul (prin lăcomie, băutură sau sinucidere).

Datoriile faţă de alţii sunt de tip absolut şi condiţional. Datoriile absolute sunt universale, cu caracter imperativ pentru toţi oamenii, existând trei categorii: (i) datoria de a nu greşi faţă de alţii, (ii) datoria de a-i trata pe ceilalţi ca egali şi (iii) datoria de a acţiona în sprijinirea bunăstării celorlaţi. Datoriile condiţionale rezultă în urma contractelor încheiate între oameni, implicând variate tipuri de acorduri, datoria de bază fiind respectarea propriei promisiuni.

II. O a doua abordare de acest tip este teoria drepturilor. La modul general, un „drept” este o pretenţie justificată referitoare la comportamentul unei alte persoane – cum ar fi dreptul lui X de a nu fi rănit de Z. Drepturile şi datoriile sunt interconectate, corelative: drepturile unei persoane implică datoriile unei alte persoane (transferat în termeni financiar - contabili, datorii şi creanţe: dacă X deţine o creanţă de 1000 EURO asupra lui Y înseamnă că X are dreptul să îi pretindă lui Y să îi plătească, la un anumit termen 1000 EURO, iar Y are obligaţia de a plăti). Cel mai influent promotor al teoriei drepturilor a fost John Locke care a susţinut că oricine are dreptul a pretinde celorlalţi să nu îi lezeze viaţa, sănătatea, libertatea sau proprietatea. Potrivit lui Locke, acestea sunt drepturile naturale ale omului, date de Dumnezeu. Pornind de la ideile lui Locke, Declaraţia de Independenţă, a cărui autor principal a fost Thomas Jefferson , a recunoscut trei drepturi fundamentale: viaţa, liberatea şi urmărirea fericirii. Jefferson, dar şi alţi teoreticieni susţinători ai acestui curent, au afirmat că din aceste drepturi fundamentale pot fi deduse multe alte drepturi specifice, inclusiv dreptul de proprietate, de circulaţie, de exprimare şi de practică religioasă. Există patru caracteristici asociate în mod tradiţional cu drepturile morale. În primul rând, drepturile sunt naturale, ele nefiind inventate sau create de guverne. În al doilea rând, acestea sunt universale, neputând fi modificate de la o ţară sau epocă istorică la alta. În al treilea rând, drepturile sunt egale, în sensul identităţii lor pentru toţi oamenii, indiferent de sex, rasă, religie sau existenţa unor abilităţi ori dizabilităţi. În sfârşit, în al patrulea rând ele sunt inalienabile, ceea ce înseamnă cinva nu poate fi deposedat de ele împotriva voinţei lui şi a legii.