Etica în Afaceri

CAP. 1 CONSIDERAȚII PRIVIND ETICA GENERALĂ ȘI ETICA ÎN AFACERI

1.1. TEORIA GENERALĂ A ETICII

În literatura de specialitate, etica(termen provenit din grecescul ethos-morav, obicei, caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice si practice ale moralei; în vorbirea curentă termenul de etică se utilizează adesea si în sens de morală”.

Astfel pe de-o parte, „etica este stiinta care studiază principiile morale, originea , natura, esenta, dezvoltarea si continutul lor”, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli, valori si norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate si determină obligatiile acestora, în general, sau într-un anumit domeniu de activitate, în particular”. Etica reprezintă stiinta binelui si a răului.

Termenul de morală(provenit din latinescul mos, mores-obicei)desemnează un anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric si social, care reglementează comportamentul si raporturile indivizilor între ei, precum si dintre acestia si colectivitate(familie, grup, clasă, natiune, societate), în functie de categoriile: bine , rău, datorie, dreptate, nedreptate, si a căror respectare se întemeiază pe constiinta si opinia publică”.

Morala depinde de conditiile existentiale ale unei anumite comunităti umane si nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de relativitate, cu toate acestea de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân valabile numeroase imperative morale(exemple: Să nu ucizi!, Să nu furi!, Să nu minti!, Să-ti respecti cuvântul dat!)care nu tin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de fiintă posesoare de ratiune si de constiintă de sine, fiind considerate norme generale sau universale.

O normă morală este o regulă de comportament având o valabilitate supraindividuală, fiind enuntată explicit la nivelul constiintei colective ca standard de conduită, deliberat acceptat si respectat de indivizi. Chiar dacă aplicarea unei norme vreme îndelungată duce la formarea unor deprinderi, un model normativ trebuie asumat constient de individ.

Principala functie socială a normelor este socializarea indivizilor. Normele juridice, interzicând anumite fapte sociale, urmăresc să asigure un minimum de sociabilitate, fără de care societatea s-ar transforma într-o junglă, pe când normele morale, solicitând un comportament altruist, urmăresc să asigure un maximum de sociabilitate, astfel încât să sprijine dezvoltarea conditiei umane. Într-o societate democratică, respectul fată de lege este o valoare morală de importantă decisivă.

Dictionarul explicativ al limbii române, în editia sa din 1998 si în editia electronică, defineste morala ca fiind: „Ansamblul normelor de convietuire, de comportare a oamenilor unii fată de altii si fată de colectivitate si a căror încălcare nu este sanctionată de lege, ci de opinia publică” sau ca „Formă a constiintei sociale care reflectă si fixează idei, conceptii, convingeri privind comportarea individuală în societate”. Pe de altă parte, Dictionarul explicativ al limbii române, în editiile mentionate, defineste etica ca fiind: „stiinta care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor si conditiei umane din perspectiva principiilor morale si cu rolul lor în viata socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare” sau ca „disciplină filozofică ce studiază principiile morale, originea, dezvoltarea si continutul lor”.

În timp ce „morala este considerată un fenomen real-un ansamblu de reguli si norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai putin universal-ce tine de comportamentul cotidian, de viata practico-spirituală reală a indivizilor si colectivitătilor umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real-teoria despre morală- respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralitătii (prin moralitate întelegându-se conditia omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri si principii cât mai înalte)”(Bâtlan,1997, în Iamandi,2008).

Etica îsi pune problema aprecierii modurilor de comportare si actiune care formează practica vietii umane, la nivel individual si social, devenind atitudini morale. Etica cercetează, deci, moralitatea unei anumite societăti cu ajutorul unor concepte specifice: bine, cinste, datorie, dreptate, demnitate, omenie, onoare, constiintă, ideal moral. Comportamentul uman poate fi considerat etic(drept, bun) sau neetic(gresit, rău), iar oamenii , ca indivizi, pot fi considerati etici(cu integritate morală)sau neetici.

Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emotională; etica implică mai multă detasare, explorarea si acceptarea modurilor de viată alternative; acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte principii si norme morale ca alternative posibile în diferite contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii si institutiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă si care le sunt obligatiile morale în actiunile lor. Etica este o abordare ratională a moralei. Etica si morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie(deos-datorie, obligatie) desemnează normele de conduită si obligatiile etice din cadrul unei profesii si aplică anumite norme, morale particulare. Etica, morala si deontologia se referă la ceea ce este drept, corect, just.

Se poate considera că etica are un caracter analitic(se preocupă de cauzele actiunilor umane) si normativ(stabileste anumite reguli de conduită); este o stiintă practică(orientată spre actiune), ratională, nu o impunere externă sau o obligatie; etica nu este însă o stiintă descriptivă(nu indică cum trebuie îndeplinite actiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este prescriptivă(recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate).