Politica regională și de coeziune a UE

Evolutii si caracteristici ale PRC

Dezbaterea privind existenţa decalajelor economice şi sociale a însoţit, de la bun început, procesul de construcţie europeană. Ceea ce astăzi se cheamă Politica de Coeziune (Economică, Socială şi Teritorială) a Uniunii Europene sau Politica Regională şi de Coeziune a UE este o politică structurală în sensul că, prin aplicarea acesteia, se urmăreşte eliminarea sau măcar atenuarea decalajelor dintre regiunile şi cetăţenii Uniunii Europene în vederea unei dezvoltări echilibrate. Dar din arsenalul pe care îl foloseşte Uniunea pentru creşterea economică face parte şi o a treia politică - Politica de Coeziune -, care ne furnizează un factor de echilibrare. Politica Regională şi de Coeziune caută să echilibreze decalajele create în mod constant de creştere şi să sprijine regiunile care cresc mai încet pentru a atinge nivelul de creştere al Uniunii în ansamblu.

Ceea ce astăzi se numeste „Politica Regională şi de Coeziune” a însoţit pas cu pas procesul de extindere a Uniunii Europene, constituind un tip de contrapondere pentru efectele negative (reale sau percepute) ale acestui proces. De exemplu, crearea pieţei unice interne a alimentat temerea că va crea beneficii disproporţionate pentru regiunile bogate, mult mai pregătite pentru a culege roadele liberalizării comerţului. În contrapartidă, regiunile sărace, periferice sau monoindustriale au beneficiat de resurse considerabil mai mari, resurse care să conducă la ajustarea lor structurală.

Forma şi structura Politici Regionale şi de Coeziune s-au modificat cu fiecare extindere. Însoţind de aproape extinderile succesive ale Uniunii, această politică s-a transformat dintr-un simplu mecanism redistributiv într-o politică structurală autentică, preocupată atât să corecteze decalajele deja existente, cât şi să prevină crearea sau adâncirea decalajelor. Ea nu este o politică propriu – zisă de creştere economică, rolul esenţial pentru creşterea economică fiind jucat de reglementările pentru comerţ, reglementările privind libera circulaţie a bunurilor, capitalului, persoanelor, reglementările privind uniunea monetară etc. Rolul Politicii Regionale şi de Coeziune în creşterea economică este mai degrabă indirect: acela de a crea condiţiile care să constituie un imbold pentru creşterea economică.

PRC în contextul globalizării

Astăzi, semnificaţia Politicii Regionale şi de Coeziune este amplificată de fenomenul globalizării, de faptul că Uniunea în ansamblul său trebuie să facă faţă presiunilor concurenţiale din partea altor blocuri regionale (SUA, Asia – Pacific). Iar decalajele interne pot constitui o frână în susţinerea competiţiei globale.

Din acest punct de vedere, Uniunea furnizează o serie de date frapante. 43% din producţia economică a întregii Uniunii şi 75% din investiţiile de cercetare – dezvoltare se concentrează în doar 14% din teritoriul european, adică în ceea ce este cunoscut îndeobşte sub denumirea de pentagon european – aria geografică între Londra, Hamburg, Munchen, Milano şi Paris.

La nivel regional, decalajele sunt şi mai accentuate, PIB-ul regiunii celei mai bogate, InnerLondon, reprezintă (303% în raport cu PIB-ul mediu european pe cap de locuitor (UE 27, PPS), în timp ce regiunea cea mai săracă, regiunea de nord – est a României, are un PIB care reprezintă 24% din aceeaşi medie europeană.

Deci, raportul dintre cea mai bogată şi cea mai săracă regiune este de aproximativ 1:12,5. Primele 10 regiuni din punct de vedere al PIB/cap de locuitor, la nivelul anului 2004, erau din vechile state membre. Mai mult, aceeaşi regiune britanică, Inner London, se află între primele 10 regiuni care au înregistrat cel mai rapid ritm de creştere a PIB-ului pe cap de locuitor în perioada 2000 – 2005 (idem). Prin urmare, nu este vorba doar despre o „bogăţie”acumulată, ci şi despre menţinerea ritmului de creare a respectivei bogăţii. Cu alte cuvinte, decalajele se conservă, dacă nu chiar se adâncesc.

O astfel de structură a decalajelor mai poate fi întâlnită doar în economii emergente, precum China şi India, unde se păstrează raportul 1:7 între regiunile cele mai bogate şi cele mai sărace. Statele Unite ale Americii şi Japonia sunt caracterizate printr-o distribuţie mult mai uniformă a bunăstării. În Statele Unite, cel mai avut stat este de doar două ori mai bogat decât cel mai sărac şi toate statele componente au un PIB/capita mai mare decât PIB-ul mediu european/capita. În Japonia, raportul dintre regiunea cea mai bogată şi cea mai săracă este de doar 2:1, iar 40 dintre cele 47 de regiuni ale acestui stat au un PIB/capita superior celui mediu european.

Uniunea Europeană nu poate reprezenta o putere în context global dacă în interiorul său există decalaje accentuate. Decalajele afectează competitivitatea de ansamblu, externă a Uniunii. Pe de altă parte, decalajele pot duce la conflicte, migrări, instabilitate, ceea ce ar pune în pericol funcţionarea pieţei interne. Din nou, se ajunge la problema – cheie a competitivităţii pe piaţa globală.

Iniţial, fondurile PRC nu erau alocate pentru îndeplinirea unor obiective comune la nivelul Uniunii, ci erau alocate direct statelor membre, care le cheltuiau cum considerau de cuviinţă pentru atenuarea decalajelor interne. Mai ales sub presiunea pieţei unice şi a monedei unice, politica regională a fost recunoscută ca o competenţă a Uniunii (deci nu a fiecărui stat în parte), fiind încadrată obiectivului de coeziune; fondurile au început să fie acordate pentru o serie de obiective europene comune. Politica regională (devenită Politica Regională şi de Coeziune) a cunoscut un salt calitativ şi a început să fie conceptualizată ca un imbold pentru creşterea economică. Măsurile implementate în numele acestei politici caută să creeze condiţiile pentru creşterea economică, cu respectarea coeziunii economice şi sociale: condiţii care, în cele din urmă, să ducă, împreună cu alte măsuri – luate atât la nivel european, cât şi la nivelul fiecărui stat membru -, la creşterea competitivităţii şi să confere UE o altă poziţie globală.